Ion Coja. Cuvîntare rostită la Colocviul național de dramaturgie

Cluj, mai 1978

Ion Coja 

Cuvîntare rostită la Colocviul național de dramaturgie

„A discuta problemele dramaturgiei românești contemporane înseamnă, pentru cei mai mulți dintre noi, a face un inventar al eșecurilor cu care fiecare participăm la impasul actual al dramaturgiei românești. Utilitatea unui colocviu național de literatură dramatică se dovedește numai din această perspectivă.

În ce măsură colocviul nostru nu va fi însă pierdere de vreme, în ce măsură nu ne vom fura singuri căciula, cum s-a mai întâmplat în ocazii similar, e greu de spus deocamdată. Oricum însă, se cuvine din capul locului să luăm aminte la auspiciile sub semnul cărora a început colocviul: ne-am dat ca loc de întâlnire Clujul, Napoca milenară, orașul care a fost atât de des ilustrat prin fapta nobilă a intelectualilor români, români și maghiari.

Clujul lui Maior și Șincai, al lui Iancu și Bărnuț, al memorandiștilor, al lui Pușcariu și Bogrea, Clujul lui Blaga, ne obligă la o atitudine sever controlată de conștiința responsabilității noastre de intelectuali, de scriitori ai acestei țări.

În fine, Clujul în care Lucrețiu Pătrășcanu și-a ținut ultimul său discurs ne obligă deopotrivă la o neabătută intransigență comunistă, în numele idealurilor celor mai frumoase ce au animat vreodată istoria noastră și pe care ne-am angajat să le servim fără șovăire.

Clujul, gazdă a colocviului nostru, prin tot ce a dat culturii românești ne obligă să cercetăm starea dramaturgiei românești cu maximă luciditate, cu curaj, spunându-ne păsul verde, pe față, românește.

Căci mai mult ca orice, Clujul ne obligă să fim buni români.

Dintre problemele dramaturgiei contemporane unele sunt ale întregii literaturi române de azi. Voi începe cu ele, cu două din ele. Prima privește o anomalie greu de înțeles atâta vreme cât pui binele înainte și încerci să legitimezi stările de fapt din societatea noastră: anume, când toată suflarea românească este angajată într-o eroică întrecere cu sine, evidentă pretutindeni sub forma efortului de depășire a planului, căci toți se străduiesc să producă mai mult decât și-au propus, când peste tot planul este ceva ce trebuie îndeplinit și depășit, numai nouă, scriitorilor, ni se interzice să producem mai mult decât ne-am planificat. E vorba, se înțelege, de absurditatea existenței unui plan editorial a cărui depășire, precum se știe, ne este interzisă. Aceasta după ce alcătuirea însăși a planului se face nu de către scriitori, ci de alții, a căror grijă este să înscrie un număr cât mai mic de volume care să ajungă la lumina tiparului.

Nu intru în amănunte, nici nu le cunosc prea bine, competența mea în materie este foarte mică, dar că lucrurile nu merg pe un făgaș firesc mi se pare cu totul evident. Altminteri nu mi-aș putea explica o situație cu totul neașteptată pentru mine: poziția României pe plan european în producție de carte. După datele publicate în volumul Statele lumii, apărut în 1976 (Editura științifică și enciclopedică), România – la o populație de 21 milioane – publică aproape 3900 de titluri de cărți, în vreme ce Bulgaria publică 4200 de titluri la o populație de 8,7 milioane, Cehoslovacia 8600 de titluri la 14,7 milioane, Ungaria 7600 titluri (aproape dublu față de noi) la o populație de 10,5 milioane, Iugoslavia, la o populație tot dede 21 milioane publică 10.100 titluri – noi, repet, 3900 – Polonia 10.800 titluri la 34 milioane, R.D.G., la 16,8 milioane, publică 5200 de titluri. În cifre relative și Albania publică mai mult decât noi: 800 de titluri la 2,5 milioane locuitori! Comparația o limitez la statele socialiste și nu trec mai departe, ca să nu mă întristez și mai mult.

În paranteză, și pentru că se poartă, aș adăuga că din cele 3877 de titluri ce se publică în România 575 sunt în limbile maghiară și germană. Asta înseamnă, în cifre relative, că în limbile naționalităților conlocuitoare se publică cam de 1,5 ori mai mult decât în românește. Dar firește nu asta contează, ci faptul că oricum, în românește sau în ungurește scrise, cărțile publicate la noi sunt puține!

România, țara lui Iorga și a lui Călinescu, e cam pe locul ultim din Europa în ce privește producția de carte.

În schimb, probabil că suntem pe primul loc din Europa în ce privește numărul de cărți scrise și nepublicate. Mutatis – mutandis, la fel de dramatică este și situația producției de teatru. Cunosc, de-ale colegilor, mult mai multe piese nejucate decât jucate. Iar și mai trist e că piesele nejucate sunt nu doar multe, ci și mai bune decât cele ce se joacă.

Și, pentru că ne aflăm la Cluj și veni vorba de cărți nepublicate, permiteți-mi să rostesc cu glas tare întrebarea pe care mi-am pus-o răsfoind volumul apărut în memoria scriitorilor morți la 4 martie: de ce nu publicăm cărțile lor, rămase în manuscris, bunăoară, a lui Baconsky: romanul Biserica neagră? Dacă e să fim cuviincioși cu amintirea celor pe care i-am iubit și îi prețuim. Dacă e să fim oameni serioși.

A doua chestiune de ordin general: cenzura. De un an de zile cenzura s-a desființat. Așa a hotărît Secretarul General al Partidului. Rog pe cei prezenți în sală care au posibilitatea să o facă să informeze conducerea partidului că cenzura în România nu s-a desființat, ba chiar a devenit și mai opacă. Din ce cauză? Din teamă, din exces de zel, din incompetența celor plătiți cu leafă pentru a aplica în literatură politica partidului? Nu știu prea bine.

Dar ceea ce știu foarte bine și ar trebui să se știe foarte bine de către toată lumea, o dată pentru totdeauna, e că cei care aplică în literatură linia partidului suntem noi, scriitorii. Și să se știe că cenzura funcționează deja, și foarte bine încă, în mintea noastră. În conștiință. O cenzură pe care nimeni n-o va desființa vreodată!

E timpul ca acest adevăr să fie punctul de plecare al întregii noastre politici editoriale și teatrale. Și mai e timpul ca, pornind de la acest adevăr, scriitorul să nu mai împartă cu nimeni răspunderea actelor sale, a scrisului. Actualul sistem este nefiresc tocmai pentru că face pe alții responsabili de ce scriem noi, îi face pe alții răspunzători de faptele noastre, de parcă noi am fi minori, aflați sub tutelă sau, și mai rău, că am avea nevoie de cineva care să ne supravegheze pas cu pas, cuvînt cu cuvînt, nu cumva să greșim vreunul. Firește că, de vom fi lăsați să publicăm ce vrem, ce crede fiecare că e bine să publicăm, când și când unii din noi vor mai greși. E destul de probabil. Dar dacă ne interesează într-adevăr soarta literelor românești, e timpul să fim lăsați să greșim! Numai așa greșeala își va împlini rostul: acela de a fi spre învățătura celui ce a săvârșit-o.

Pentru cei care administrează cenzura, acest trist și inutil serviciu public, pentru cei care s-ar teme că prea multă înlesnire strică, aș aminti un episod din istoria cenzurii românești – ar merita cineva să scrie această istorie! Cenzura a fost introdusă la noi prin Regulamentul Organic, la insistențele reprezentantului rus care, mai întâi, s-a mirat cum de nu există cenzură în țările românești dunărene. „Cine face la voi cenzura?” a întrebat acel reprezentant în Sfatul țării. Și i-a răspuns, încă și mai mirat, un boier moldovean: „la noi cenzura o face relighiunea și moralul public”. Să lăsăm, zic eu aici, după un veac și jumătate, să lăsăm cenzura pe seama „religiei și a moralului public”, cu atât mai mult cu cât azi, ca niciodată, avem cu toții aceeași religie: dragostea de țară, atașamentul deplin la idealurile nobile ale comunismului. Conștiința noastră, de scriitori comuniști români, și sancțiunea publicului sunt suficiente pentru a face o selecție, cea adevărată și singura valabilă, a producțiilor literare de care avem nevoie.

Dar la neîncrederea ce o au unii în noi, în scriitori, se adaugă, și mai nefirească, neîncrederea în publicul românesc, îndeosebi în ipoteza acestuia de public spectator la o piesă de teatru.

Teatrul, zic unii, reclamă o atenție specială, întrucât comunicarea sa cu publicul este foarte directă, iar reacția pe care o determină nu este individuală, ci colectivă: sala rîde sau se indignează deodată cu toții, într-o solidaritate care ar putea fi primejdioasă, incendiară. Teatrul este o întrunire publică la care, prin actor, scriitorul ia cuvântul și de aceea cuvîntul scriitorului trebuie de zece ori cântărit și apoi rostit.

Cam așa, în ultimă instanță, s-ar justifica teama cu care colegii din diverse organisme purică textele noastre, gata să vadă peste tot un subînțeles subversiv. Ascultându-le obiecțiile făcute textului ai impresia că sala va fi plină de dușmani ai țării, de cei mai înverșunați reacționari și contrarevoluționari, gata să răstălmăcească orice cuvînt spre a demigra ori desființa ceea ce noi, prin ce scriem, ne străduim să sărbătorim, să glorificăm ori să îndreptăm.

Cele mai multe obiecții care ni se fac pornesc de la presupoziția, conștientă sau nu, că nu ne putem permite să scriem oricum și orice din cauza publicului nostru, care ar fi, vezi Doamne, un public de troglodiți, de imbecili și de huligani, un public de dușmani înverșunați ai comunismului și ai României.

Stimați tovarăși care vă ocupați de dădăcitul nostru, noi suntem sciitori pentru că ne e dragă această limbă și pentru că suntem mândri de poporul căruia îi aparținem, suntem mândri de trecutul acestui popor și, mai ales, suntem mândri de contemporanii noștri, cei pentru care scriem, spectatorii noștri! Stimați tovarăși care vă ocupați cu dădăcitul nostru, noi vă iertăm de păcatele ce v-ați făcut cu noi, dar v-ați făcut vinovați și față de acești oameni, față de spectatorii români, închipuindu-vă că ați fi mai deștepți decât ei și că literatura noastră trebuie să ajungă la spectatori numai în dozele pe care le credeți d-voastră potrivite puterii lor de înțelegere! Pe noi, scriitorii români, neîncrederea pe care o aveți în publicul românesc ne jignește amarnic, ne jignește în temeiul cel mai adânc al opțiunii noastre pentru meseria scrisului.

Alteori obiecțiile ce se fac textelor noastre bat și mai departe, angrenând conjunctura politicii internaționale, raporturi de forță etc. Știm și noi, suntem pe deplin conștienți că trebuie făcute o serie de menajamente când subiectul scrierilor noastre atinge asemenea zone, dar totodată știm că suntem un stat independent. Suveran. Și e inadmisibil să ne facem probleme pentru că în afara granițelor noastre se pot găsi unii care să ne răstălmăcească vorbele, cum vor ei. Cel mai ușor de răstălmăcit este tăcerea! Și e profund dăunătoare ocolirea, transformarea în tabu a o sertie de subiecte considerate delicate, dar pe care alții nu se sfiesc să le abordeze cu brutalitate, să le batjocorească. Absurditatea merge până acolo încât însuși Eminescu nu poate fi publicat integral ca să nu trezim suspiciunile unor eventuale minți bolnave din străinătate sau de la noi, incapabile să înțeleagă un act de cultură, o operă literară!

Țin să fac o precizare. Pun în discuție în primul rând principiul actual de funcționare. Nu cred că alte persoane, înlocuindu-le pe cele de azi în funcțiune, ar schimba radical situația, așa cum se cuvine s-o schimbăm dacă suntem cinstiți cu noi înșine și dacă avem într-adevăr vreo putere de înrâurire asupra situației dramaturgiei românești.

E drept că la aceste rele se mai adaugă și altele, bunăoară slăbiciunile omenești ale unora din cenzorii vieții teatrale, unii, de pildă, și ei scriitori de teatru, mai mult sau mai puțin ratați! Nu e nici o îndoială. Numai criticii întârzie, criticii de teatru, să facă puțină ordine și să se pronunțe răspicat asupra unor piese, la fel de răspicat ca spectatorii care la prima pauză o șterg din sală. Și sunt convins că nu sunt singurul care am avut de suferit de pe urma „sprijinului colegial” primit de la acei funcționari din Direcția teatrelor, mai mult sau mai puțin autori și ei – de piese jucate, bineînțeles. Fără nici un succes. Tot bineînțeles!

Căci un scriitor autentic n-ar putea rezista ani de zile în funcția de cenzor al operei altora. Un scriitor autentic cu greu reușește să-și fie sie însuși cenzor și nu poate îndrăzni să pretindă decât de la sine. De aceea cred că persoanele care, bine sau rău, scriu, păcătuiesc prin asta destul și nu au ce mai căuta în corpul de cenzori.

Și dacă e posibil ca medicii din ministerul Sănătății să-l împiedice, din principiu, pe bietul Ionescu –Dâmbovița să-și facă publice metodele de vindecare a cancerului, de ce n-am admite că invidia, ranchiuna și răutatea meschină, micimea sufletească pot conta și atunci când cineva din Direcția teatrelor, scriitor sau, în orice caz, veleitar al scrisului, respinge textele celor cu care nu mai are dreptul să se considere coleg.

Aș avea în privința acestor tovarăși o curiozitate pe care istoria literaturii române nu se va osteni niciodată să mi-o lămurească: tovarășii au ajuns la Direcția teatrelor pentru că erau autori de teatru ori s-au apucat să scrie piese pentru că tot erau la Direcția teatrelor, cu pâinea și cuțitul în mână și ar fi fost păcat să nu taie și ei din vițelul cel gras?

Teatrul românesc nu are nevoie nici de acei directori de teatru cuminți, dispuși să pună în scenă numai piese jucate mai întâi de alții, piese care nu pun probleme, piese călduțe ca și fotoliul în care acești directori s-au dospit.

Stimați colegi și tovarăși, teatrul românesc nu poate să facă excepție de la legea dintotdeauna și de pretutindeni a literaturii: teatrul nu este educativ decât în măsura în care este sincer, cinstit. Și spectatorul simte, vă asigur, când autorul crede el însuși în ce a scris, lucru foarte rar în dramaturgia noastră contemporană jucată pe scenă.

Aici stă nodul întregii probleme: atâta vreme cât vor fi preferate mai departe piesele mincinoase, convenționale, animate de un patriotism și revoluționarism de circumstanță, într-un cuvânt piese fals comuniste, teatrul românesc nu-și va împlini menirea.

Ce e de făcut? S-ar părea că o soluție ar fi să se treacă avizarea textelor în competența Uniunii Scriitorilor, care, înțelegându-și corect misiunea, a organizat și acest colocviu atât de bine venit, chiar dacă îl ținem aproape în ceasul al doisprezecelea. Să se creeze, pentru început, bunăoară un corp cât mai numeros de scriitori și critici cu experiență, pe a căror maturitate și responsabilitate politică se poate conta – și sunt mulți aceștia – care să funcționeze ca instanță de recurs pentru bietul dramaturg român atunci când nu e mulțumit de motivația cu care i se respinge un text de către Direcția teatrelor.

Un asemenea corp numeros de referenți ar asigura generozitatea, înțelegerea și competența de mecenat care se cere unui cenzor literar.

N-ar strica nici ca autonomia teatrelor să fie mai mare, ca și responsabilitatea secretariatelor literare, poate chiar trecerea lor în subordinea Uniunii Scriitorilor.

Dacă mă dumiresc bine, tovarăși, ceea ce n-ar strica să facem s-a și hotărât deja, în vară, de către președintele țării. De aceea vă rog să-mi permiteți să închei cu întrebarea: de ce nu se respectă și nu se aplică hotărârile Secretarului General și ale Comitetului Central privind activitatea literară? Cine sunt cei care au interes ca aceste importante hotărîri de partid să ajungă vorbe în vânt?

Pe scurt, cine are interes să saboteze teatrul românesc, cultura românească?”

Cluj, mai, 1978

****

Domnule profesor, ce vă face să re-publicați acest text după, iată, 36 de ani? Un text rostit în mai 1978, la Cluj-Napoca. Un veritabil document istoric!

Sunt mai multe motivele! Dar principalul motiv este acela că vreau, țin să capăt încrederea celor ce citesc acest text, acest site, încrederea celor care știu că zilele trecute eu am făcut o propunere insolită, neașteptată, cu privire la cine ar fi cel mai bun președinte al României: un ierarh al Bisericii, în mod deosebit Înalt Prea Sfințitul Ioan de Cavasna și Harghita, am zis eu. Citind textul de mai sus, al cuvîntării pe care am rostit-o la „colocviul național” al dramaturgilor din România, lumea va găsi temeiuri pentru a lua foarte în serios propunerea mea. Căci, o propunere, are doi termeni: cine face propunerea și cine este cel propus! Degeaba este propusă o persoană serioasă, care merită cu prisosință o anumită răspundere sau funcție, dacă cel care face propunerea este un păcătos, un ins dubios, care-și ascunde faptele și convingerile!...

Nu m-a deranjat până acum să văd că unii îmi pun fel și fel de etichete, că-mi inventează păcate, de parcă n-ar fi destule cele reale! Dar acum, când m-am implicat în propunerea pe care am făcut-o, nu vreau ca aceste păcate și greșeli, inventate, să afecteze și imaginea Înalt Prea Sfințitului Ioan!

Nici părintele Ioan nu mă cunoaște prea bine, sper ca din mai buna cunoaștere a celui care face propunerea, a subsemnatului, cel ce este propus să descopere motive pentru care să accepte propunerea. Las de-o parte modestia, de data aceasta ar fi falsă, și precizez: propunerea pe care am făcut-o nu vine din partea te miri cui! Merită a fi luată în serios! Iată cine mi-s! Ce am făcut la viața mea!

Cum a reacționat IPS Ioan la propunerea dumneavoastră?

Nu știu! Important este cum va reacționa peste câteva luni când lucrurile vor lua, sper, o turnură serioasă, oficială! Sper ca adeziunea electoratului să fie atât de evidentă și de masivă, încât „să forțeze mâna” factorilor decidenți, să conteze în mod decisiv pentru acceptarea popunerii de către Biserică, de către Prea Fericitul Daniel și, personal, de către părintele Ioan... Deocamdată eu trebuie să conving că sunt vrednic de a face o asemenea propunere! Unii, pe bună dreptate, se îndoiesc. În necunoștință de cauză, de subiect! Îi voi ajuta să se dumirească publicând câteva texte și informații despre mine pe care până acum le-am considerat... fără valoare pentru alții! În felul acesta îi voi ajuta să ia în serios propunerea făcută de subsemnatul!

Publicarea acestui text are valoare și pentru cei care vor să afle adevărul despre „epoca de aur”! La Cluj ați fost atât de critic cu autoritățile, cu ierarhiile, și, după câte știu, nu ați pățit nimic!...

De pățit, eu nu am pățit nimic. Cei care au fost luați la rost au fost, în mod neașteptat, autorii cărții Statele lumii. S-a făcut o anchetă internă și s-a constatat că datele din carte nu corespundeau realității. Datele statistice publicate în celelalte țări, îndeosebi socialiste, erau incorecte, mult umflate, în sensul că la cărți și reviste număraseră și pliantele de reclamă turistică, tot ce depășea 2 foi... Adică statistica românească era singura corectă! Bietul Horia Matei, camarad de arme la Topraisar, redactorul cărții, a avut de furcă cu șefii săi de la Editura Enciclopedică, de la CC, secția de propagandă...

Mai trebuie să amintesc și numele lui Petre Ceaușescu, regretatul nostru coleg, care descoperise cartea cu statisticile pe care eu le-am exhibat la Cluj și am făcut atâta caz de ele! Fusesem sincer revoltat de diferențele enorme dintre noi și ceilalți... În realitate nu existau aceste diferențe! Sau, dacă existau diferențe, erau în favoarea noastră! Dacă aș fi știut de la început, discursul meu ar fi arătat altfel! Mai puțin critic. Și cu un ecou mult mai mic!

A avut importanță pentru dumneavoastră acel moment?

Sigur că a avut! Mai ales pentru că George Macovescu a avut abilitatea ca să ocolească cenzura și acest text să apară în „Viața Românească” în vara lui 1978. Ecoul a sporit și mai mult când la Europa Liberă, câteva săptămâni, numai despre acest text s-a vorbit! Mai mult, la Colocviu ni s-a dat cuvîntul în ordine alfabetică, eu am vorbit printre primii, iar după ce am vorbit eu, mulți colegi și-au modificat discursul, radicalizându-l! Așa s-a întâmplat cu Eugen Lumezeanu, de exemplu!

Dar numele pe care aș vrea să-l menționez în mod special este al doamnei ANA BOLDUR... Nu pot să nu-i spun doamnă, deși s-a pristăvit de mult... A fost soția lui MIHNEA GHEORGHIU și avea un prestigiu aparte în lumea teatrului și a filmului... După ce mi-am rostit cuvîntul s-a dat pauză și am ieșit cu toții în foaierul Teatrului Național din Cluj... În jurul meu, pe o rază de câțiva metri buni, nimeni! Toți dramaturgii români în viață, cunoscuți sau necunoascuți, se fereau să se apropie de mine... Din mulțimea lor s-a desprins o doamnă elegantă, frumoasă, cu o privire senină, a venit cu mâna întinsă spre mine și m-a îmbrățișat. S-a prezentat: „sunt Ana Boldur, soția lui Mihnea Gheorghiu!... Nu vă dați seama ce s-ar fi bucurat Mihnea dacă era de față!...” Ani buni după aceea, de mai multe ori, am simțit un soi de sprijin, de protecție chiar, din partea dumnealor... O să dau vreodată și detalii. Mă simt dator față de acești oameni minunați, care pentru mulți au făcut ca sistemul să fie mai ușor de suportat!

Aș mai povesti că în zilele acelea când la Europa Liberă s-a vorbit de mine seară de seară, mai ales la emisiunile Monicăi Lovinescu, telefonul meu n-a mai sunat!... Nu m-a mai căutat nimeni, nici tu prieten, nici tu coleg!... Semn că toată lumea asculta Europa Liberă... Iar pe stradă, la facultate, eram salutat în grabă, cu ocheade de încurajare, dar nu se prea opreau să mă întrebe de sănătate!... Într-o bună zi m-am trezit cu un telefon de la un bun prieten, procurorul DORU JIPA, care s-a invitat pe la mine, să mai stăm se vorbă... A venit și mi-a adus un cod penal, să-l citesc atent, cu un semn de carte pus la articolul care incrimina complotul și acțiunile împotriva ordinii de stat. Mi-a zis să mă feresc să discut politică în grup de trei sau mai multe persoane, ca să nu se interpreteze că îndemn la complot!... „Cel mai bine e să faci cum ai făcut deja: spui ce ai de spus în adunări publice. Pentru așa ceva nu există sancțiune penală ci, cel mult administrativă sau pe linie de partid!... Caii de la biicletă!...”

Mi-a intrat bine în cap sfatul acesta! Eram eu slobod la gură în adunările de partid și până atunci! După aceea, la partid, rareori m-am abținut să nu spun ce aveam pe suflet! Să n-o spun pe a dreaptă! Și n-am pățit nimic!

De exemplu?

Lăsăm pe data viitoare, când îți voi mărturisi un lucru de mare rușine: mi se face tot mai tare dor după adunările noastre generale de partid, de la facultate... Sau de la Uniunea Scriitorilor... Îmi lipsesc tare mult!

Vă e dor de adunările generale de partid comunist român?! Nici nu vreau să mă gândesc cum or să vă înjure unii!...

Când te vezi cu ei, te rog să-i saluți din partea mea!

București, 8 ianuarie 2014

A consemnat PETRE BURLACU

Ion Coja a fost și este un om curajos. Am citat din această cuvântare într-un studiu despre cenzură scris în Franța prin 1989, publicată în revista Viața Românească, atunci. Nu-l cunoașteam. Fusesem impresionat de intervenția sa de la Cluj, unde am vorbit și eu. Din păcate nu am regăsit textul intervenției mele. Nu știu dacă a fost publicat vreun extras în presă. Dan Culcer