Dan Culcer. Sociograme O regăsită cronică literară cenzurată în Vatra, 1986

Dan Culcer. Sociograme
O regăsită cronică literară cenzurată în Vatra, 1986

Cartea lui Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, cu primul său tom de 727 de pagini, reflectă împlinirile și limitele, servituțile exercițiului critic, în condițiile în care un material imens (patru decenii de proză) trebuia parcurs, selectat, orânduit, analizat, ierarhizat și recontextualizat, pentru a fi corect valorificat.

Cum proza ( ca și întreaga noastră literatură) a fost scrisă în condiții ce, părând la început excepționale, s-au dovedit stabile și net diferite de experiența socială a perioadei interbelice, se cuvenea ca și metodele criticului să fie diferite, adecvate.

Un asemenea efort de adecvare a realizat autorul depășind concepția monadologică, inadecvată unei epoci în care, peste umărul scriitorului așezat la masa lui, s-au uitat mereu muze agresive și posesive care, în numele comenzii sociale i-au ghidat și mână, modificându-i caligrafia cu prețioase îndrumări.

De-aici, o primă observație posibilă pe marginea analizelor lui Cornel Ungureanu : sistemul productivității scriitoricești s-a modificat radical în aceste patru decenii. Niciodată, în epoca modernă, scriitorul român nu a fost supus unei asemenea presiuni sociale și politice modelatoare.

Niciodată nu a trebuit să reacționeze cu atâta intensitate adaptativă pentru a-și putea păstra statutul și pentru a-și exprima opiniile estetice, sociale și politice, rămânând totuși persoană și nu piesă («un șurub și o rotiță ») într-un mecanism, pentru ca opera să depășească condiția care i se conferea, de instrument adecvat într-o acțiune socială cu un puternic caracter voluntarist.

Niciodată puterea literaturii nu am fost într-atât supralicitată, în vreme ce personalitatea, individualitatea autorului era subestimată, chiar desconsiderată, solicitată să joace un rol, să îndeplinească o funcție pe care până atunci o considerase în afara putințelor sale. Numai paşoptismul, poporanismul și sămănătorismul întreţinuseră o astfel de iluzie, dar literatura elitelor active [care o produceau] nu atingea destinatarul imaginar : clasele sociale care trebuiau educate, înrâurite.

Prin alfabetizarea [postbelică] s-a creat un public potențial, prin școlarizare literatura propagandistică a fost transvazată în manuale. Prin epurarea bibliotecilor și prin crearea unor fonduri de carte greu accesibile sau inaccesibile s-a încercat limitarea lecturii doar la produsele literaturii «noi» sau a celei «progresiste», selectate după criterii dogmatice. Aceste măsuri politico-administrative au fost doar aparent eficiente, au creat pseudo-problema « valorificării critice a moștenirii literare », au contribuit însă la potențarea efectelor negative ale fenomenelor de acculturație violentă cărora le era supusă spiritualitatea românească în anii numiți de Cornel Ungureanu ai deceniului unu.

Dubla condiție ancilară și regală impusă scriitorului și operei a indus manifestarea unor tensiuni de rupere cu efecte mai mult sau mai puțin vizibile asupra personalității lor psihice și stilistice. Dedublarea în anumite cazuri sau adaptarea până la depersonalizare au fost soluțiile practicate, mai rar retragerea, tăcerea.

Toată perioada de după 1954-1955 poate fi caracterizată prin efortul continuu de depășire a unei stranii, nefirești recăderi în mentalitatea folclorică, generată de fenomenul creației colective, prin revenirea la prerogativele creației individuale în literatura cultă.

A doua concluzie extrasă de noi este că, dincolo de evidente diferențieri (soluții, tactici și talente, refluxuri) în cadrul imensului material literar epic, analistul poate (și Cornel Ungureanu întrupează această potențialitate) depista preocupări comune într-o literatură a cărei devenire autorul o consideră organică. Vedem mai degrabă o reacție organică, în genul febrei, de respingere a unui transplant. Dacă reacție de adaptare a fost la comanda socială imperativă nu excludem posibilitatea unei rectroacții, de modelare a comanditarilor prin presiunea informațională pe care chiar literatura, ca efect al însăși existenței sale de proiect realizat, debordând mereu rețeta și dogma, a exercitat-o asupra criticii și asupra îndrumătorilor.

Credem, urmând să o demonstrăm cu argumente pe care nu le putem desfășura acum, că nu doar evenimentele politice sau reformele ideologice au modificat «orizontul de așteptări» al comanditarilor (despre cel al publicului se poate scrie în alți termeni, fiind altfel motivat) ci chiar prezența unei producții literare, încă netipărite, necanonice însă, asupra căreia [comanditarii] aveau dreptul lor „de viață și de moarte”, a indus necesitatea unor reformulări, întrucât deși raportul dintre scriitorii și îndrumători era dorit, teoretic, strict ierarhic, univoc, unidirecțional, pragmatic și paternalist, literaturii fiindu-i hotărât un rol instrumental într-o praxiologie a muncii politice, iar scriitorilor cerându-li-se să fie buni meșteșugari, sau ingineri ai sufletului omenesc, insinuarea aspectului calitativ, de prelucrare superioară a materialului oferit, ca o condiție a eficienței, a fost terenul propice unui troc.

În Principiul leninist al spiritului de partid și unele probleme ale creației literare (ESPLA, București, 1956), Mihai Novicov, unul din ideologii literari agreați [și însărcinați] să reprezinte punctul de vedere oficial, sublinia necesitatea ca formularea comenzii sociale să fie de natură a asigura transformarea ei într-un „imperativ interior”, condiție pentru realizarea unei calități superioare a produsului literar, fără de care eficiența ideologică a acestuia scade, căci, fără calitate literară și credibilitate, «încrederea cititorului în realitatea celor zugrăvite scade, se destramă și forța de înrâurire a lucrării literare respective ».

Apare astfel o marja de libertate a inițiativei pe care scriitorii o vor folosi după putința talentului fiecăruia. Resurse parcă inepuizabile de inventivitate vor fi folosite (cu un extrem de mare consum de energie spirituală), pentru a adapta, a ocoli schema, a surprinde prin deschiderea unui «front de lucru» imprevizibil, unde autorul să nu se lovească de convenții deja constituite, de grile de lectură ușor de aplicat. Aici excelează autorii generației '60, și în sensul acesta analizele lui Cornel Ungureanu oferă nenumărate sugestii. În treacăt fie spus Cornel Ungureanu nu acordă suficientă atenție fenomenului reeditărilor [modificate tacit], care în unele cazuri reflectă strategia și tacticile efortului adaptativ. O face în cazul lui Mihail Sadoveanu, vorbind despre rescrieri și adaptări, despre semnificația creației colective în cazul romanului Mitrea Cocor (un text sadovenian scris de un grup de „negri”) pe care Ceahlăul literaturii noastre și l-a asumat și pe care nu l-a repudiat ulterior. Cornel Ungureanu nu insistă asupra revenirilor, rescrierilor, tăieturilor și adăugirilor operate de Marin Preda în romanele sale, inclusiv în Delirul, de la o ediție la alta. Iar când pomenește în treacăt de publicarea frazelor cenzurate din textul romanului lui G. Călinescu, i într-o revistă de istorie literară, socotește că ele nu reprezintă o pierdere estetică. Criteriul estetic nu era aici în chestiune, așa cum nici apariția sau dispariția ulterioară au lui epizod cu greva STB-iștilor din textul Groapei lui Eugen Barbu, denunțată de Ovidiu S. Crohmălniceanu în studiul său Realismul socialist și revizionismul din Pentru realismul socialist (ESPLA, București, 1960), nu avea doar semnificații estetice.

Contribuția unor critici dar mai ales și adesea a unor literați la nuanțarea modelului merită atenție. Radu Cosașu teoretiza înainte de 1960, într-o recenzie repede pusă în insectar, existența unei tendințe neorealiste care se manifesta într-o nuvelă a Ioanei Munteanu (cine va fi fost dispăruta ?) « printr-o coborâre la tern, la comun, la diurn ».

Pentru noi este o interesantă anticipare. Din perspectiva de atunci a criticului Ov. S. Crohmălniceanu, acest tip de literatură e o literatură negativistă, care « se declară lipsită de prejudecăți, obiectivă, lucidă, aplicată strict asupra faptului constatat. Refuzând însă, tacit, perspectiva socialistă, sfârșește prin a trăda tocmai realismul, dând o imagine sumbră, schimonosită a lumii în care trăim. »

Bătălie de lungă durată, aceasta bătălie cu negativismul și culorile sumbre în numele perspectivei [luminoase] o vedem continuată cu mijloace oarecum mai subtile, ulterior, fără excesive inovații retorice. Dar cititorii, criticii și autorii sunt mai avizați, mai puțin naivi.

Adoptând un criteriu oarecum formal : anul debutului, pentru a încadra unii autori în acest prim volum, Cornel Ungureanu nu operează cu suficientă precizie în domeniul său preferat — circulația motivelor. Cum breșele tematice sau „inovațiile” stilistice au fost la noi, mai mult decât oricând, urmate de fluxuri ale modei ca semnale ale recuceririi unui nou teren pentru literatură ca și pentru aluviunile pe care le purta cu ea (publicistica politică și istoriografia îmbibate în epică), ni s-ar fi părut necesară o structură mai suplă, care să îngăduie observarea modului în care generaţiile s-au influenţat, au colaborat, ducând mai departe, nuanțând sau schematizând, motive, tehnici compoziționale, teme până nu demult lovite de tabu. În destul de severa sa selecție, criticul de la o parte prozatorii cândva aflați în prim-plan, uitați sau neproductivi acum [1986], dar al căror rol în lansarea unor teme, motive noi, în subminarea sau adaptarea creatoare a unor clișee, merită să fie analizat. Sugestia poate ieși din cadrul preocupărilor lui Cornel Ungureanu și dacă acești autori nu meritau neapărat capitole aparte, paragrafele unde se ocupă de motive similare, în opera celor selectați de spiritul său critic, ar fi putut cuprinde referirile (savuroase potențial) la contribuția cutărui romancier [V. Em. Galan, de pildă, declarat cândva chiar inovator] la înlăturarea schematismului și mistificări prin folosirea ședinței (veritabil topos al întregii noastre literaturi realist-socialiste) într-un spirit de autenticitate.

Evident, preocuparea lui Cornel Ungureanu este analiza unor opere și individualizarea lor, așa încât deși urmărește în subsidiar, cu atenție și pasiune, apariția și migrația, încărcarea unor motive cu noi sensuri, el îl lasă pe cititor să tragă concluziile la o relectură a cărții sale din acest unghi.

Există însă o insistență vizibilă pentru sublinierea apariției unui nou mit literar, al „regalității” scriitorului, într-un spațiu în care interesul pentru suprastratul carnavalesc al existenței se manifestă insistent, îmbinându-se cu problematica noii gnoze, cu aceea a filonului tragic, a trezirii, renașterii, a utopiei și contra utopiei [distopiei], a ereziei ca răspuns la dogmă, a autenticității, a raportului dintre inocență și maculare, a recuperării tradiției, a simbolisticii arhetipurilor ascendente și descendente, a coborârii în adâncuri, a călătoriei iniţiatice, a „podului sfărâmat” sau al lumii kitsch [mă gândesc la proza lui N. Breban], din care derivă reconsiderarea melodramaticului.

Importantă mi se pare revenirea insistentă a criticului asupra sensurilor pe care le capătă căutarea tatălui, motiv simbolic pentru ceea ce caracterizează demersul intelectual și afectiv al unei « generații orfeline », așa cum e considerată generația '60, gest semnificativ pentru obsesiile unei literaturi marcate de o presiune paternalistă pe care refuză să o autentifice, să o legitimeze, [fiind de fapt o teroare politică], atitudine evidentă la generația următoare.

Insistând asupra organicității unei evoluții cu caracter recuperator și mai puțin inovator, credem noi, Cornel Ungureanu teoretizează și aplică (cu destulă timiditate încă) raportări binevenite la celelalte literaturi est-europene. Trimiterile sunt nici inutile și nici lipsite de subtilitate. Insuficiența lor nu surprinde, dată fiind dificultatea accesului la o bibliografie literară și critică imensă în limbi de o mai mică circulație, ale vecinilor. Că literații noștri au avut acces, măcar prin intermediari, la aceste teritorii spirituale și politice, este neîndoios, deși o anumită superstiție a raportării la literaturile occidentale ca suprem criteriu de comparație, [valorizare] și sincronizare n-a rămas fără efecte.

Nu se poate contesta totuși că scriitorii români au privit cu interes ceea ce făceau confrații lor aflați într-o similară condiție și condiționare. Probele sunt mai greu de adus. Dar declarația lui Marin Preda (în 1970 la Târgu Mureș în ziarul Steaua Roșie, în dialog cu Dan Culcer) din care reieșea prețuirea sa pentru autorul Primului cerc sau a Matrionei [Alexandr Soljenițân], nu e lipsită de interes. Prin intermediar englez sau francez, Déry Tibor, Marek Hlasko, Milan Kundera, ca și Isaac Babel, Artiom Vesiolâi, Boris Pasternak, Mihail Bulgakov, Daniil Harms au fost citiți fără îndoială mult mai devreme decât apariția lor în traducere la noi.ii Ca și în Slavomir Mrozek sau Danilo Kis, [marchizul de Sade, Jean Genet sau George Bataille]. Mai puțin accesibili au rămas criticii est-europeni ai epocii, deși pe unii dintre ei [revizioniștii Georg Lukács, Roger Garaudy sau Ernst Fischer], citați în pomenitul pamflet ideologic a lui Crohmălniceanu, măcar unii critici privilegiați îi citiseră, chiar dacă se considerau îndrituiți sau obligați să-i combată.

Organicitatea evoluției nu exclude momentele de tensiune, încercările de ruptură. Unele din operele autorilor pomeniți au această semnificație pentru spațiul est-european. Așa cum, chiar și criticii cei mai „combativi” ai primelor două decenii de la noi au avut [privilegiați și aici, în momente de destindere a controlului] multe intervenții în favoarea nuanțării modelului literar și, implicit, al celui social, intervenții care le-au atras în epocă interdicțiile de publicare temporare.

Cornel Ungureanu supune atenției noastre rolul scriitorilor în acest proces, dar mi se pare că uită să marcheze suficient eforturile confraților noștri antemergători, care au facilitat prin comentariile lor, uneori în mod voit derutante, ecloziunea acestor fenomene literare, cărora le datorăm fără îndoială anumite facilități de care dispunem azi [1986] deși consolidarea nu este totdeauna ireversibilă.

Scriam la începutul comentariului nostru despre anumite servituți ale actului critic. Nici Cornel Ungureanu nu s-a putut elibera de ele și observațiile acide care i s-au făcut pentru volutele colocviale, pentru stilul excesiv de aluziv, chiar esopic, pentru „gafele” de genul frazei despre șansa lui Vasile Voiculescu [de a nu fi fost public activ în anii 50, pușcăriaș între 1958 și 1962], o „impietate” desigur involuntară la adresa aceluia al cărui frumos portret literar și moral îl trasează criticul sub titlul Postumele deceniului unu (cu unul din subtitluri Un scriitor în exil interior), deși sunt îndreptățite, nu întunecă totuși pentru noi meritele cărții. Ea conține prețioase observații critice pe care autorul le valorifică în realizarea unei tipologii a creatorilor, priviți cu atenție uneori prea iubitoare, ceea ce stinge radicalitatea verdictelor axiologice (în cazul, operei sadoveniene postbelice, în cazul prozei lui Titus Popovici și Zaharia. Stancu, a lui Ion Lăncrăjan, Paul Anghel, Petre Sălcudeanu sau Dinu Săraru, când rezervele critice sunt exprimate prea sofisticat pentru a fi pe gustul nostru).

Legitimismul unora dintre acești autori ne provoacă rezerve, ilustrând o tipologie a adaptării în noile condiții canonice.

Am reținut, ne plac adică, secțiunile dedicate prozei lui Vasile Voiculescu, D.R. Popescu, Ștefan Bănulescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban și Constantin Țoiu. Acestea ca și celelalte trebuie citite în raport cu micile rezumate de la încep[utul cărții], unde, adesea cu formule luate din text, se expune mai exact opinia critică a autorului despre funcția, rolul și locul pe care le acordă criticul prozatorilor în cauză. Merită atenție răbdarea cu care Cornel Ungureanu conturează sugestia istoricizării, adică a perisabilității produsului literar postbelic.

Un sentiment neliniștitor al unei fundări prin impostură mi l-a dat lectura capitolului despre Sadoveanu. O epoca literară, un deceniu rămân obsedante pentru că debutează printr-o mistificare, Mitrea Cocor, 1949.

Un semn rău căruia printr-un efort conjugat întreaga noastră literatură bună ulterioară s-a străduit să-i alunge semnificația malefică și inhibitoare. Marile ei realizări ne confirmă succesul acestei tenace acțiuni.

[Dan Culcer]


Nota autorului. Din când în când, din cartoanele unei arhive pletorice, apar texte pe care le uitasem. În primăvara lui 2021, am trimis cronica autorului cărții, căruia speram să-i fac o plăcere și o surpriză. Așa a fost. Plăcerea a fost atât de mare că autorul a promis să publice comentariul meu în Orizont, ceea ce nu s-a întâmplat, o convenție internă, pe care Cornel Ungureanu o uitase, interzicând publicarea unor comentarii despre operele redactorilor. Nu am verificat modul în care principiul a fost aplicat de-a-lungul timpului în paginile revistei. Probabil că este o frumoasă și recentă decizie. Cronica mea, care trebuia să apară într-un număr pe 1986 al Vatrei, a fost respinsă de lectorul de serviciu al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, să fi fost scriitorul—cenzor Romulus Zaharia— victimă și el a post-cenzurii, cu romanul Ademenirea, sau poate, mai degrabă, Șerban Velescu, cenzor la aceeaşi instituție, despre care nu aveam cum şti atunci, când îi vedeam doar pixul care taie în text, că ar fi un om cultivat, traducător din franceză, printre altele, a unui roman din seria San Antonio.

Am introdus în paranteze patrate explicații sau completări utile. Am subliniat cuvintele sau frazele pentru care, presupun, cronica mea a fost pusă la index. Atunci, exercițiul radicalității mi se părea necesar și chiar posibil. Mă înșelasem.

Am promis comentarii la cartea Regresiunea intelectuală a Franței de Philippe Nemo, publicată în două numere anterioare din Vatra. Traducerea va apare curând în volum la Editura Limes din Cluj și este preferabil să las juriștii, sociologii și istoricii să o comenteze. Sper să nu treacă neobservată în această lume haloimăs. (d.c.)




POST SCRIPTUM. Deși interzisă prin Constituție, în România a fost reinstalată cenzura după o scurtă perioadă de libertate a opiniei. E mai puțin centralizată decât înainte de decembrie 1989, dar nu mai puțin eficientă. Se exercită ceva mai discret, dar nu lasă urme fiindcă este o combinație între interese de clan, de partid, de capital și, aparent, chiar și de comunitate. De comunități, de minorități ostile, care sunt sprjinite uneori de forțe politice și de instituții de stat externe, care acționează prin agenți, agenți de influență, creatori de opinie, adică propagandiști. Reproduc aici articolele care se referă la aceste aspecte.

Art. 29 – Libertatea conștiinței. (1) Libertatea gândirii si a opiniilor, precum si libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. (2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. (3) Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. (4) În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă. (5) Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. (6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.

Art. 30 – Libertatea de exprimare. (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implică si libertatea de a înființa publicații. (4) Nici o publicație nu poate fi suprimată. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligația de a face publică sursa finanțării. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei si nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presa se stabilesc prin lege.

Pe baza acestor două articole, orice acțiune de tip cenzorial, pe fondul juridizării memoriei și relansării delictului de opinie, de către funcționari ai memoriei parazitare, ar trebui declarată anticonstituțională, deci ilegală. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale. Legile la care se referă acuzatorii, ca și ordonanțele de urgență prea multe, imprecise juridic și redundante prin care guvernele de după 1989 conduc România, răspunzând unor presiuni interne/externe de diverse naturi și surse, nu sunt mai puțin anticonstituționale. Presa este însă supusă unui control indirect, prin finanțatorii săi actuali, care nu mai sunt decât în aparență cetățeni români, devreme ce proprietarii dominanți sunt trusturi de presă internațională, care reprezintă interesele acționarilor și nu pe cele alt cetățenilor României.

Temele publicisticii unor autori recent atacați juridic sunt de domeniul dezbaterii științifice. Dacă vocabularul folosit lezează persoane, autorii pot fi acționați în justiție pentru asta, conform legilor generale (ordonanțele de urgență, oricare ar fi, nu se aplică, nici legile „memoriale”) dar nu pot fi judecați și nici condamnați pentru opinii și analize, pentru citate din lucrările altora. Dezbaterea se poate realiza în presă, tezele lor pot fi respinse argumentat sau admise de alte condeie, fără nici o intervenție penală. Nici acuzatorii, precum nici judecătorii implicați în astfel de procese, nu au vreo competență specială în domeniul istoriografiei, economiei. Apartenența etnică nu produce automat competențe în analiza conflictelor etnice ale căror baze sunt indubitabil economice, nicidecum rasiale. Toate analizele acestor raporturi, de la Mihai Eminescu încoace, o probează și nu doar pentru România. Acuzatorii din categoria funcționarilor memoriei abuzează de funcția lor pentru a bloca/cenzura libertatea exprimării, analiza istorică și sociologică în cazuri particulare. Mulți nu au nici măcar mandatul comunității pentru a se erija în acuzatori, nu sunt lideri spirituali, nu au fost aleși de vreo comunitate ca să îi reprezinte interesele, nu ei le definesc.

În numele Constituției României reafirm hotărârea cetățenească fermă de a respinge orice cenzură aplicată în România. O fac și în calitate de ziarist, redactor în presa de dinainte de 1989, victimă a cenzurii, autor al unei cărți bazate pe documente, despre Ideologie și cenzură în comunismul real.



iScrinul negru sau Bietul Ioanide, nu mai știu, în Revista de istorie și teorie literară.





iiScriitorii ruși interziși au ajuns la noi prin tipărirea lor în Moldova sovietică, traduși în limba română, citită cu litere chirilice.