Treceți la conținutul principal

IOAN PETRU CULIANU MIRCEA ELIADE SI BROASCA ŢESTOASĂ OARBĂ (fragmente)

IOAN PETRU CULIANU
MIRCEA ELIADE SI BROASCA ŢESTOASĂ OARBĂ (fragmente)
Sursa Extras din Dacia literară, nr. 1-2, 1992, pp 49-51, Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade și broasca țestoasă oarbă, fragmente, Traducere din germană de Michael Astner, din volumul Die Mitte der Welt, Frankfurt, 1978


4. Trebuie găsit un răspuns
În scrierea sa polemică "Materialismul şi empiriocriticismul", Lenin a încercat să dovedească faptul că nu ar fi existat decît două curente principale în istorie şi în filosofie: materialismul (bun) şi idealismul (rău). Tertium non datur. De aceea Platon, Aristotel, Kant şi Hegel au devenit, ca printr-o mişcare magică, unul şi acelaşi: n-au fost ei, în cele din urmă, cu toţii idealişti?
Exemplul lui Lenin a fost urmat cu conştiinciozitate de singurul partid existent în România după 1948: tot ce avea fie şi cea mai vagă legătură cu Organizaţia fascistă "Arhanghelul Mihail", creată în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), a fost etichetat drept "fascist". O altă, şi mai înspăimîntătoară hipersimplificare îl transforma (conform definiţiei amintite) pe fiecare "fascist"într-un antisemit care era co-răspunzător pentru teribilele crime săvîrşite de nazişti împotriva evreilor.
Este corect că ideologia "Gărzii de fier" avea mult în comun cu ortodoxia vestită de lonescu şi Crainic, dar şi cu teoria "jertfei creatoare", cum iese în evidenţă deja în piesele timpurii ale lui Blaga (care au într-adevăr într-o oarecare măsură un caracter anticipator). 

Dar nu orice lucru cu două aripi este o pasăre... în ciuda judecării lor critice, comune, a societăţii capitaliste şi a democraţiei occidentale, Nae lonescu şi "Garda de fier" se aflau pe poziţii politice diferite. Blaga, în schimb, este acuzat de o sursă oarecum dubioasă de a fi avut o profundă simpatie personală pentru Codreanu, ceea ce bineînţeles că nu l-a oprit să rămînă toată viaţa lui un democrat şi să se retragăde la revista Gmdireacind orientarea pronazistă a acesteia nu mai putea fi trecută cu vederea.
Un istoric care-şi merită numele trebuie să aibă un ochi pentru diferenţele existente între fenomene chiar şi atunci cînd acestea prezintă într-o anumită privinţă analogii, în loc să le introducă, tocmai de aceea, în aceeaşi categorie. Categorisirile pripite sînt semnul cel mai sigur pentru o gîndire totalitară. Presupunerea că între Nae lonescu şi Codreanu n-a existat nici o diferenţă esenţială, ar fi la fel de falsă ca şi afirmaţia că între lonescu şi discipolii săi sau înlăuntrul cercului acestora n-ar fi existat diferenţe.
Cercetarea istoriei este o întreprindere deosebit de delicată care cere cunoaştere obiectivă şi neînduplecare în căutarea adevărului - cel din urmă lucru reprezentînd o virtute exclusiv democratică ce prea adesea este ignorată de savanţii care se dau drept democraţi. Literatura occidentală despre România dintre cele două războaie mondiale oferă cititorului o imagine deformată a realităţii, pentru că supraapreciază exagerările campaniilor politice şi partinitatea ziarelor. Cititorul occidental naiv care abia de vede vreo diferenţă între Bucureşti şi Budapesta (la urma urmei ambele oraşe se află în spatele cortinei de fier, nu?), rămîne cu următoarea impresie despre România între 1918-1941, după lectura lui H.R.Roberts, H.Seton-Watson, E.Weber sau M.Nagy-Talavera:
Un fel de stat african necolonizat, în care nu trăiau decît nişte barbari urîţi. în marea majoritate ţărani care trăiau mai prost decît ţăranii Indiei. Doar 20% din populaţie locuia în oraşe'.Bucureştiul, cunoscut şi sub denumirea "Parisul Balcanilor", era un "amestec incompatibil de Paris şi Orient şi reprezenta cele mai rele tentaţii ale amîndurora". Administraţia era complet coruptă. Acelaşi lucru era valabil în privinţa partidelor politice. Regele era un afacerist nepopular, al cărui unic ţel era să scoată maximul profit de pe urma rentabilei sale funcţii.
Această analiză a situaţiei generale a României în perioada aceasta, prezentă fără excepţie la toţi autorii amintiţi, pare foarte ciudată, cel puţin în măsura în care pur şi simplu coincide aproape în toate punctele cu critica necruţătoare a democraţiei româneşti făcută din partea lui Codreanu, cît şi cu respingerea comunistă a democraţiei burgheze. Beneînţeles că nu poate fi totul greşit în această analiză, dar am obţine oare, mutatis mutandis, o imagine conformă cu realitatea a poporului american şi a democraţiei americane, dacă am afla exclusiv despre mafie, violenţă, corupţie politică, machiavalism miop, şomaj, pierderea prestigiului internaţional şi despre Watergate? Neîndoilenic că nu. Şi totuşi aceasta a fost o vreme singura imagine ce reieşea din ziarele americane, din filmele americane de succes şi chiar şi din politica guvernului american!
De aceea doresc să-i opun imaginii mai sus schiţate propria mea caracterizare: democraţia românească dintre 1918-1941 afost, de bine de rău, o democraţie occidentală ce se baza pe respectarea unei constituţii (democrate). Partidele politice se puteau bucura în orice privinţă de libertatea lor, inclusiv de manipulările electorale, şi nu cred că vechile, recunoscutele democraţii occidentale ar fi trebuit pe atunci să înveţe ceva în privinţa aceasta de la România. Nu toţi ţăranii erau săraci, nu toţi funcţionarii corupţi, nu toţi evreii bogaţi şi nu toate femeile erau tîrfe. După părerea mea, proporţia dintre bogat şi sărac, corupţi şi integri nu diferea foarte mult de cea occidentală a perioadei respective. în plus, situaţia economică nu era nici pe departe atît de proastă precum cea din ţările care pierduseră Primul Război Mondial. Armata se arăta dezinteresată de orice fel de propagandă, iar viaţa populaţiei civile era mult mai puţin ameninţată de terorismul politic decît cea din Germania, Italia sau Ungaria. Pe de altă parte, mişcarea fascistă din România s-a format în acelaşi timp ca şi în Germania, în italia şi în Ungaria. Conducătorul ei de suflet era Corneliu Zelea Codreanu, student la Drept din laşi (fosta capitală a principatului Moldova), care înscena acolo atentate teroriste. Organizaţia fascistă "Arhanghelul Mihail" a fost creată în noaptea de Sînziene (24 iunie) 1927. N-a fost o organizaţie pur politică, ci şi una religioasă. Legionarii (membrii "legiunii") erau foarte mîndri de caracterul mistic al mişcării lor, pentru că îl luau drept dovada că "socialismul arhanghelic" românesc (formula îl are pe M.Nagy-Talavera ca autor) reprezenta ceva propriu vizavi de naţidnal-socialismul german şi fascismul italian. Probabil că pentru ei misticismul trecea drept o trăsătură a civilizaţiei, în timp ce E.Weber era de părere opusă: pentru el caracterul religios al fascismului românesc, care se potrivea mult prea bine înapoierii
totale a acestei (aproape) asiatice ţări, era o dovadă în plus pentru faptul că România prezenta puternice asemănări cu state africane ca.de exempulu, Congo, iar Codreanu era unfel de SimonKimbangu! Cum poţi discuta la modul serios despre "Garda de fier", dacă istorici recunoscuţi răspîndesc astfelde prostii nemaipomenite, ornamentate pe deasupra cu eticheta de "obiectivitate"?
"Legiunea avea într-adevăr trăsături ale unei alianţe secrete între bărbaţi, dar şi nazismul, fascismul şi falangismul spaniol se bazau pe aceleaşi virtuţi "bărbăteşti". Cultul morţii şi al morţilor, precum şi formula de salut "Trăiască moartea!" erau o caracteristică specială a fascismului românesc? Nicidecum. După Salvador de Madariaga, anarhiştii au fost primii care au salutat cu "Trăiască moartea!", iar mai tîrziu Tercio-ul, legiunea străină spaniolă, a-preluat această formulă sub generalul Millân Astray. Ideea că martirilor morţi ai fascismului trebuia să li se facă apelul la festivităţi consemnîndu-i cu "Prezent!" i-a venit "pe cît de genialului, pe atît de sensibilului" Duce abia în 1932.
Dar chiar şi dacă "thanatomania" ar fi fost o specialitate a Gărzii de fier, originile ei se aflau în mod sigur nu doar într-o tradiţie seculară a răsturnării (de care ţin atît Harmodias şi Aristogeiton, cît şi narodnicii ruşi), ci şi într-o foarte răspîndită modă culturală occidentală după Primul Război Mondial. Lucian Blaga, primul thanatolog român, s-a aflat sub puternica influenţă a expresionismului german, un curent de artă şi literatură ce printre altele părea să găsească o plăcere deosebită în prezentarea unor grozăvii de orice fel. In sensul acesta, ideologia lui Codreanu, cu toate exagerările ei, era mult mai "occidentală" decît, de exemplu, explicaţiile gnostice ale lui Malcolm X.
Codreanu le spunea adepţilor săi că aderînd la legiune n-ar cîştiga nimic, dimpotrivă, li s-ar lua totul, pînă şi viaţa. Disciplina severă şi asceza ar fi soarta unui legionar care trebuie să aspire cu toate puterile sale spre a deveni un "om nou", trăind o "transformare interioară". Ţelul legiunii a fost, în opinia unui savant, un "socialism arhanghelic", adică o societate în care orice diferenţe de clasă ar fi abolite. (Era o societate cu o ierarhie dublă, în care, ce-i drept, bunurile trebuiau să fie împărţite absolut egal, deoarece cineva din punct de vedere "spiritual" sau "lumesc" sus-pus, n-ar fi interesat în proprietatea personală. Toate acestea, desigur, erau teorie.) Noua societate n-ar putea fi realizată fără o revoluţie, dar, în timp ce revoluţia marxistă s-ar baza pe ura dintre clase, revoluţia fascistă românească ar urma să fie o "revoluţie a iubirii", cu ţelul unei "mîntuiri" mistice a naţiunii. In viziunea lui Codreanu aceasta lua forma unei renaşteri, reînvieri, a unei apokatastasis naţionale, la care trebuiau să ducă acţiunile legiunii. Pînă la totala abolire a societăţii capitaliste corupte prin viitorul "popor nou", un legionar avea voie să se facă vinovat de omucidere, în cazul în care o făcea în folosul legiunii şi se preda autorităţilor ca să plătească pentru crima sa. Pe baza iniţiativei libere a "cuiburilor" (cea mai mică unitate a Gărzii de fier), ierarhia legiunii şi comandanţii ei nu puteau fi traşi la răspundere pentru astfel de crime ca fiind responsabilii morali. Şi, în sfîrşit, Codreanu, un antisemit pătimaş, nu pregeta să sublinieze că antisemitismul lui ar avea cauze economice. După M.Nagy-Talavera, el n-a susţinut niciodată teoria rasială germană. Cel puţin în teorie, el n-a vrut ca împotriva evrei lor să fie luate măsuri speciale: "Problema minorităţilor va fi soluţionată...cînd acestea vor arăta de la sine dragoste şi respect vizavi de valorile naţiunii române..." înainte de toate, românii înşişi trebuiau să devină "poporul nou"-adică statornic, tolerant, simplu în felul de viaţă, sincer, loial etc.etc, abia atunci "minorităţile ar recunoaşte că trăiesc în ţara unei naţiuni nobile".
De ce atîtea cuvinte despre ideologia Gărzii de fier? Aceasta ar fi total su pe rfluu.dacă n-ar afirma cîteva persoane prost informate că Mircea Eliade arfi reprezentat poziţiile ideologice ale legiunii dacă nu cumva a fost chiar membru al ei.
Pentru toţi cei care cunosc bine activitatea lui Eliade înainte de al ll-lea Război Mondial, aceste zvonuri sînt uşor de respins. Consider însă drept întrutotul util să merg pe urmele acestei absurde "legende negre" despre Eliade, pînă la începuturile ei.
In Italia, Einaudi fusese primul editor care a publicat lucrările ştiinţifice ale lui Eliade. Era o editură serioasă care nu-şi ascunsese niciodată simpatiile politice pentru o stîngă moderată. Consilierii ştiinţifici ai lui Einaudi erau etnologul E.De Martino şi scriitorul Cesare Pavese. In ciuda admiraţiei afişate pentru lucrările lui Eliade, De Martino n-a vrut să fie traduse în italiană, astfel încît cărţile lui Eliade au apărut în cele din urmă în Italia doar pentru că au găsit în Pavese un susţinător mai mult decît pasionat. De ce se opusese De Martino? Cauza a fost aceea că un comunist strict supus Moscovei, Ambrogio Donini, scrisese că Eliade ar fi fost "antisemit şi adept al naziştilor". A trecut mult timp de atunci, dar Donini, care şi-a pierdut poziţia în cadrul partidului comunist datorită incorigibilei sale încăpăţînări staliniste, a rămas la părerea sa. In a sa Encicbpedia delle religioniapărută în 1977 el a repetat cunoscutele acuzaţii vizavi de Eliade. Dar aceasta încă nu este totul.
Buletinul "Institutului Dr.J.Niemirower" ce apare în limba română la Ierusalim, a editat în 1972 un "Dosar Mircea Eliade" ce conţine acuzaţii foarte grave. Autorii documentaţiei făcuseră treabă de proastă calitate, deoarece, fără efort se poate dovedi că mai mult de 90 la sută din informaţiile lor sînt false, restul fiind cît se poate de improbabil. Cu toate acestea, calomniile respective ar fi putut distruge imaginea publică a lui Eliade, dacă n-ar fi mărit miraculos notorietatea sa în mod durabil. (în Italia, cărţi despre fascism şi stăpînireafascistă se vînd foarte bine. Unuldin autorii documentaţiei, antropologul Furio Jesi, lucra în domeniul editurilor. El a folosit informaţiile, după cum cred, în scopuri publicitare.)
Prima afirmaţie din buletin, cu titlul Toladotconstaîntr-un citat dintr-un articol pe care Eliade nu l-a scris niciodată, dintr-o revistă in care n-a publicat niciodată. Citatul suna atît de fals, atît de departe de stilul lui Eliade, încît poate fi recunoscut fără probleme drept o falsificare: "Cum poate naţiunea română să pună capăt acestei vieţi stricate de mizerie şi sifilis (?), dacă este năpădită de evrei şi străini?... Revoluţia legiunii trebuie să atingă ţelul suprem: mîntuirea naţiunii..."
Am subliniat acele cuvinte şi formulările care nu aparţin nici vacabularului, nici stilului eliadesc. Dar, mai mult, cititorul va vedea că Eliade a apărat evreii, vizavi de reprezentaţii Gărzii de fier şi chiar şi de propriul său profesor, Naelonescu.întrucît o astfelde duplicitate este foarte improbabilă, cititorul nu va putea să nu accepte ipoteza noastră:dintr-unmotivoarecumîndoielnic,o pe rsoanăsauo instituţie "binevoitoare" s-a gîndit că semnatarul acelui articol nu putea fi nimeni altul decît Eliade - cu alte cuvinte, că Eliade l-a redactat sub pseudonim. Eliade n-a scris decît o singură dată cu pseudonim, fapt însă este că în revista în cauză, Buna Vestire, n-a publicat niciodată. Cu aceasta, prima, şi cea mai gravă acuzaţie din ToladotesXe complet infirmată.
în ce priveşte a doua afirmaţie din Toladot, după care Eliade ar fi purtat doliu după omorîrea lui Codreanu în 30 octombrie 1938, nu pot să spun decît că dacă într-adevăr cineva l-a văzut în 30 octmbrie pe Mircea Eliade cu brasardă neagră, atunci Eliade trebuie să fi fost îndoliat pentru altcineva decît Codreanu, pentru că acesta a fost ucis abia în noaptea din 29/30 noiembrie. în caz că Jesi şi Toladot s-au gîndit la 30 noiembrie, eu nu pot să mai spun decît că martorii oculari adesea se înşeală.
A treia şi ultima acuzaţie din Toladot şi Jesi este atît de uimitoare, încît nici nu e voie de vreun argument spre respingerea ei. Eliade, se spune, n-ar fi ezitat "să reprezinte ca ataşat cultural în străinătate acelaşi guvern românesc, care în 1942 a semnat cu Gustav Richter, trimisul lui Eichmann, acordul privind deportarea evreilor români în lagărele de exterminare. "Această afirmaţie îl are
ca autor pe decedatul Furio Jesi, care se pricepea să se afle în centrul atenţiei în lumea editorilor (o artă, pentru care a fost invidiat foarte mult!). Afirmaţia era de a doua mînă, întrucît Jesi nu citise Toladot în originalul românesc. El nu era în stare să facă minuni precum colegul său, A.M.Di Nola, care descoperise şi citise Toladotl La felea şi De Marti no, cîndva Di Nola îl curtase foarte mult pe Eliade, deşi era în acelaşi timp convins că acesta făcuse o alegere politică şi ştiinţifică greşită. (De ce atunci această admiraţie exagerată? Elliade însuşi era iritat în privinţa ei). în 1977 Di Nola a adus în sfîrşit "dezvăluirea": Mircea Eliade - confer Toladot - a fost antisemit!
Furio Jesi, a cărui poziţie vizavi de Eliade n-a fost nici ea mai puţin contradictorie, a preluat cu deosebită plăcere "dezvăluirile" lui Di Nola redîndu-le neschimbate în uimitoarea sa carte Cultura di destra, un exemplu strălucitorde "ştiinţă"paranoică. Unul din ziarele cu cel mai mare tiraj a tipărit afirmaţiile lui Jesi literal. Iar nebunia s-a răspîndit într-o clipă: pe baza propriei sale cărţi, Jesi a ajuns la concluzia că Eliade ar fi fost "antisemit în sens concret". Urmînd întrutotul aceeaşi logică, un oarecare E.Filippini a extins imaginea grotescăa lui Jesi mai departe: Eliade arfi "dat evreii români pe mîna SS-ului" şi ar fi unul din responsabilii morali pentru lagărele de concentrare!
Nu înţeleg cum un ataşat cultural poate fi făcut răspunzător pentru măsurile bune sau rele ale guvernului său. Totuşi, în cazul de faţă, încă nici nu este vorba de întrebarea aceasta, întrucît numirea lui Eliade a avut loc în 1942, cum afirmă Toladot şi Jesi. în 10 aprilie 1940, cu mai puţin de o lună după moartea lui Nae lonescu, Eliade a fost chemat la Londra. De către cine? Nu era guvernul lui Antonescu (care de altfel, cum constata M.Nagy-Talavera, n-a semnat niciodată acordul cerut de Eichmann), deoarece Antonescu a ajuns abia în 14 septembrie 1940 la putere.în schimb, guvernul de pînă atunci al lui Gigurtu emisese într-adevăr legi antisemite. Dacă Eliade arfi fost numit de guvernul acesta, afirmaţia lui Toladot (şi Jesi) măcar ar putea fiînţeleasă, chiar dacă nu şi salutată. Toladot, Di Nola, Jesi şi Filippini arfi însă precis foarte dezamăgiţi să afle că guvernul care l-a numit pe Eliade a fost condus de un bărbat numit Gh.Tătărescu (24.11.1939-4.7.1940), un adversar al Axei şi un cunoscut susţinător ai unei alianţe cu Anglia. Eliade a fost numit nemijlocit de către ministrul culturii, C.C.Giurescu, un democrat care mai tîrziu a devenit un istoric comunist oficial (din a cărui carte a luat unele din informaţiile aici redate). Dacă n-ar urma argumentaţia ciudată a lui Toladot & Co, după care Eliade este imaginea fidelă a guvernului de ia care şi-a primit numirea, atunci el ar trebui să fie antigerman, filosemit şi democrat. Chiar dacă n-a fost democrat, Eliade n-a fost neîndoielnic un antisemit, dar nici un prieten deosebit al germanilor n-a fost. Din fericire, deţin destule dovezi pentru aceste afirmaţii.
în memoriile sale, Eliade îşi aminteşte un episod foarte interesant din anul 1934. Cel mai bun prieten al lui, Mihail Sebastian (pseudonim pentru losif Hechter, untînărevreudin Brăila, descoperit de Nae lonescu) era autorul unui roman (De două mii de ani, 1934), în care relata nenumăratele umiliri cărora Ie-a fost expus toată viaţa ca evreu. Sebastian era elevul lui lonescu, şi făcea parte din colegiul editor al gazetei Cuvfntul. Din recunoştinţă pentru profesorul său, l-a rugat pe acesta să-i scrie o prefaţă la romanul lui. Nae lonescu suferise în 1935 o profundă schimbare, pînă la acea vreme el fusese fără îndoială un caracter tolerant şi generos şi pe deasupra unul din foarte puţinii români care dintr-o adîncă cunoaştere şi din respect vizavi de cultura evreiască învăţase ebraica. Dar acum prefaţa sa la romanul lui Sebastian se dovedi ca "sentinţa de condamnare la moarte " pentru tînărul său discipol, lonescu justifica suferinţele evreilor şi, implicit, antisemitismul prin faptul că evreii îl crucificaseră pe Isus. Acest antisemitism motivat religios cît se poate de simplist corespundea întrutotul spiritului Gărzii de fier, pe care lonescu se hotărîse s-o susţină fără reţinere. Ce se întîmplase? în 1933 cele două gazete, Gindirea şi Cuvîntul se transformaseră în apărătoarele
Gărzii de fier, care era urmărită deschis de guvern. Scurt timp după aceea, legionarii l-au ucis pe prim-ministrul I.G. Duca. Apariţia Gîndirii şi Cuvîntului a fost interzisă, editorii lor- N.Crainic şi Nae lonescu - au fost arestaţi în calitate de complici la crima comisă de protejaţii lor. De aici încolo, Nae lonescu s-a transformat într-un adept activ al Gărzii de fier. Ca urmare, gazeta sa a fost interzisă temporar, pînă-n ianuarie 1938, iar în martie '38 a fost definitiv interzisă.
Cînd Eliade a citit prefaţa lui lonescu la raportul lui Mihail Sebastian, a luat partea prietenului său, împotriva profesorului său. Nae lonescu, care cu toate acestea era încă generos, nu i-a reproşat lucrul acesta. în vara lui 1934, îşi aminteşte Eliade, "scriam în Vremea două lungi articole, care l-au supărat pe Racoveanu. El se certase cu Sebastian după lectura cărţii acestuia, iar eu aveam între timp impresia că se va despărţi şi de mine. Îmi luase în nume de rău faptul că îndrăznisem să-l critic pe profesorul nostru, iar el critica fără menajamente premisele teologice ale disertaţiei mele. Racoveanu a publicat articolele sale în Credinţa, iar eu îi răspundeam, fără nici un fel de causticitate, în Vremea. 
Mă îndoiesc de faptul că Toladot & Co. dau crezare lui Eliade. Din fericire, ambele articole există, şi un bărbat precum Di Nola care s-a supus efortului de-a învăţa româneşte, ca să poată citi el însuşi buletinul Toladot, n-ar trebui să aibă nici o dificulatate în a-şi face accesibile aceste două articole.
O altă informaţie importantă, a istoricului D.Micu, ar mai trebui adăugată: în iarna anului 1933, Eliade s-a văzut atacat, din cauza poziţiei sale în "problema naţională", de către prietenul său, M.Polihroniade, un membru al Gărzii de fier. Eliade i-a replicat revoltat că n-ar exista idei naţionaliste prin care s-ar lăsa justificată izgonirea din România a unor mari savanţi evrei precum L. Şeineanu sau Moses Gaster.
Eliade, Sebastian şi Polihroniade erau prieteni şi făceau parte din acelaşi cerc cultural (Criterion), ale cărui manifestări erau frecventate în principal de oameni mai tineri şi la care era reprezentat tot spectrul politic al ţării, de la comunişti pînă la fascişti. în 1933 această coexistenţă paşnică devenise deja problematică. Eliade a simţit sfîrşitul acestei stări paradisiace, care era caracteristica specifică a grupării Criterion, foarte dureros: habitat lupus cum agno, etpardus cum haedo accubabit (ls.ll,6). Armonia se terminase o dată pentru totdeauna, iar guvernul a început să ţină sub observaţie persoana lui Eliade. Nu era el pentru guvern elevul preferat al acestui om instigator numit Nae ionescu?
Această situaţie este relatată în paginile autobiografice ale romanului Noaptea de sinziene: toate evenimentele importante din viaţa personajului principal, Ştefan, sînt o urmare a uluitoarei sale asemănări exterioare cu un mare scriitor, Ciru Partenie. Este o posibilitate de-a arăta că nu doar Tolado&Co. îl confundaseră cu profesorul său Nae lonescu, care într-adevăr fusese un teoretician al antisemitismului religios şi un susţinător al fascismului, ci şi guvernul român făcuse aceeaşi greşeală.
Din păcate, trebuie să mă opresc aici, pentru că altfel depăşesc cadrul prevăzut de editor. Mi-ar fi plăcut să arăt şi partea pozitivă a gîndirii politice şi sociale a lui Eliade. N-a fost greu de demonstrat că Eliade n-a fost niciodată membru al Gărzii de fier, n-a exprimat niciodată gînduri antisemite (ci dimpotrivă, a apărat evreii împotriva extremei drepte) şi că, guvernul pro-englez şi anti-german din perioada 1938-1944 a fost cel care l-a numit ataşat cultural la Londra.Dacă n-a fost antisemit, nici legionar, nici nazist sau simpatizant al naziştilor, şi dacă n-a fost nici democrat, atunci ce a fost Eliade? Sper să pot da în alt loc răspunsul la această întrebare.

Traducere din germană de Michael Astner, din volumul Die Mitte derWelt, Frankfurt, 1978

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Biblioteca Digitala a Bucurestilor Colecţii > PUBLICAŢII PERIODICE

Matei CAZACU— L'exil roumain en France

L'exil roumain en France
Longtemps, les Roumains ont cru que le premier exilé roumain en France était un ancêtre de Ronsard que le poète présente dans sa XVIe Elégie qui date de 1554 :
Or quant à mon ancestre, il a tiré sa race D'où le glacé Danube est voisin de la Thrace : Plus bas que la Hongrie, en une froide part, Est un Seigneur nommé le Marquis de Ronsart, Riche d'or et de gens, de ville et de terre. Un de ses fils puisnez assembla hazardeux, Et quittant son pays, faict Capitaine d'eux… Et hardy vint servir Philippes de Valois, Qui pour lors avoit guerre encontre les Anglois.
Malheureusement, cette noble généalogie imaginée par le professeur Jean A. Vaillant et le poète roumain Vasile Alecsandri dans les 5e et 6e décennies du XIXe siècle, a été infirmée par les historiens français, et un spécialiste a même identifié le modèle roumain en la personne d'un boyard valaque du XVIe siècle qui portait le surnom "Maracine", l'équivalent de "ronce&qu…

Radio Erevan Bancuri din Epoca de glorie a bancurilor

1 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este bine să dormim cu fereastra deschisă? Radio Erevan răspunde: Da, dar cu o femeie este mai bine.
2 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Este adevărar că poetul Maiakovsky s-a împuşcat? Radio Erevan răspunde: Da, este adevărat, pentru că ultimele lui cuvinte au fost: Nu trageţi, tovarăşi.
3 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre capitalism şi comunism? Radio Erevan răspunde: Într-o societate capitalistă omul exploatează omul, în cea socialistă este exact invers.
4 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre comerţul capitalist şi cel socialist? Radio Erevan răspunde: Comerţul capitalist înseamnă că totul este de vânzare. Comerţul socialist înseamnă că totul este de cumpărat
5 Un ascultător întreabă la Radio Erevan: Care este diferenţa dintre basmele ruseşti şi englezeşti? Radio Erevan răspunde: Basmele englezeşti încep cu: A fost odată ca niciodată. Ale noastre încep cu: Va fi odată.…