CONSTANTIN COJOCARU. REPLICĂ
PARTEA
I
Atât
textul proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României
iniţiat de Mişcarea pentru Constituţia Cetăţenilor cât şi
textul avizului Consiliului Legislativ sunt publicate pe
www.variantacojocaru.ro.
Ele pot fi consultate de toţi cei interesaţi.
Iniţiativa
cetăţenească de revizuire a Constituţiei României a fost lansată
la data de 16 martie 2013 de către Comitetul de Iniţiativă,
constituit din 24 de cetăţeni ai României, in conformitate cu
prevederile articolului 150 din Constituţia României şi cu
prevederile Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni. Proiectul a fost depus la Consiliul
Legislativ pe data de 25 martie 2013. Consiliul a emis avizul nr.
308/22.04.2013, în termenul legal prevăzut de lege, de 30 de zile,
pe care l-a trimis prin poştă. A ajuns la noi pe data de 10 mai
2013 şi l-am depus la Secretariatul General al Guvernului României,
împreună cu proiectul de lege, pe data de 15 mai 2013, pentru a fi
publicate în Monitorul Oficial al României. Conform prevederilor
legii nr. 189/1999, Monitorul Oficial este obligat să publice
proiectul de lege şi avizul Consiliului în termen de 30 zile de la
data emiterii avizului Consiliului. Proiectul a fost publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294/23.05.2013.
Consiliul
Legislativ a avizat NEGATIV iniţiativa noastră legislativă.
Precizăm că avizul Consiliului este CONSULTATIV, astfel că
procedura de promovare a iniţiativei legislative va continua,
conform pevederilor Constituţiei şi ale Legii nr. 189/199. După
publicarea în Monitorul Oficial, urmează strângerea celor 500.000
de semnături pentru susţinerea proiectului de lege, apoi, depunerea
lui la Parlament, la Curtea Constituţională şi, în final, la
referendumul naţional.
Consiliul
Legislativ îşi justifică avizarea negativă a iniţiativei noastre
de revizuire a Constituţiei României pe următoarele trei
considerente:
„a)
conţine ipoteze juridice care nu se corelează cu reglementările
Uniunii Europene şi cu tratatele internaţionale la care România
este parte;
b)
cuprinde norme contradictorii cu reglementările constituţionale
rămase nemodificate;
c)
excede cadrul reglementării fundamentale investite cu forţă
juridică superioară, printr-o serie de norme care nu au caracter de
principiu sau de generalitate şi care nu trebuie să se regăsească
la nivelul Legii fundamentale”.
Precizez
că, deşi, la depunerea proiectului la Consiliul Legislativ, am
solicitat să fim consultaţi pe parcursul elaborării avizului,
pentru eventuale corectări şi completări ale textului, am fost
refuzaţi.
A.
“Necorelarea”
cu reglementările UE şi tratatele internaţionale.
Din
cele 120 de propuneri de revizuire formulate de noi, Consiliul
Legislativ nominalizează patru care nu s-ar „corela” cu
reglementările Uniunii Europene şi cu tratatele internaţionale la
care România este parte. Este vorba de:
1.
propunerea de la pct.3,
care prevede că, „Pe
teritoriul României, numai cetăţenii români, ca persoane fizice,
sau constituţi în persoane juridice române, pot deţine terenuri
în proprietate privată”;
2.
propunerea de la pct.10,
care prevede că „Actele
juridice şi dezbaterile publice, la toate nivelurile administraţiei
publice, se fac în limba română”;
3.
propunerea de la pct.4,
care prevede că „Statul
român este obligat să militeze, necontenit, şi să facă toate
demersurile necesare pentru Reîntregirea Patriei, prin eliminarea
definitivă şi irevocabilă a consecinţelor celui de-al doilea
Război Mondial, cu respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului
internaţional.”;
4.
propunerea de la pct.12,
care prevede că „Funcţiile
şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoanele care au NUMAI cetăţenia română
şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de
şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii si
demnităţi.”
1.
Consiliul Legislativ observă că „norma
propusă la pct.3 nu poate fi acceptată, întrucât acordarea
posibilităţii cetăţenilor străini şi apatrizilor ca, în
anumite condiţii, să poată dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor este necesară ca urmare a faptului că România este
stat membru al Uniunii Europene cu drepturi şi obligaţii depline,
motiv pentru care ţara noastră trebuie să respecte reglementările
Tratatelor Uniunii Europene, inclusiv pe aceea referitoere la
asigurarea liberei circulaţii a persoanelor (art. 45 din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene)”.
Să
notăm, că, articolul 3, alineatul 1, din Constituţia României, în
vigoare, are următorul text: „Teritoriul
României este inalienabil”.
Iată,
textul, exact şi complet, al Articolului 45 din Tratatul privind
funcţioanrea Uniunii Europene, articol la care face referire
Consiliul şi care face parte din Titlul IV al Tratatului (Libera
circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor),
capitolul I (Lucrătorii):
„Articolul
45
(1)
Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul
Uniunii.
(2)
Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe
motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce
priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii
de muncă.
(3)
Sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică,
sigutanţă publică şi sănătate publică, libera circulaţie a
lucrătorilor implică dreptul:
a)
de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
b)
de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c)
de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate
salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele
administrative care reglementează încadrarea în muncă a
lucrătorilor statului respectiv;
d)
de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat
în muncă în acest stat, în condiţiile care vor face obiectul
unor regulamente adoptate de Comisie.
(4)
Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în
administraţia publică.”
Iată,
deci, că articolul 45, invocat de Consiliu, nu face nici cea mai
mică referire la drepturile cetăţenilor străini şi apatrizilor
de a deţine terenuri în proprietate privată în teritoriul
INALIENABIL al României, sau al oricărui stat membru al Uniunii
Europene. Articolul 45, invocat de Consiliu, nu face nici o referire
la dreptul SUVERAN al poporului român de a hotărî, prin
Constituţie, că numai cetăţenii români pot deţine în
proprietate privată porţiuni din teritoriul INALIENABIL al
României.
În
continuare, pentru a-şi consolida “fundamentarea”
respingerii propunerii noastre, Consiliul apelează la Decizia nr.
148/2003 a Curţii Constituţionale a României. Prin această
decizie, Curtea Constituţională a aprobat propunerea de revizuire a
Constituţiei făcută de comisia parlamentară condusă de Adrian
Năstase prin care teza a doua din alineatul (2) al Articolului 41,
care prevedea că: „Cetăţenii
străni şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor” a
fost înlocuită cu teza
“Cetăţenii
străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale
la care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire
legală."
Ca urmare a acestei decizii, până în prezent, aproape o zecime din teritoriul arabil al României a fost trecută în proprietatea privată a străinilor.
Ca urmare a acestei decizii, până în prezent, aproape o zecime din teritoriul arabil al României a fost trecută în proprietatea privată a străinilor.
Iată
cum şi-a motivat această decizie Curtea Constituţională a
României.
„Integrarea
României în Uniunea Europeană presupune respectarea dispoziţiilor
acquisului comunitar privitoare la libera circulaţie a
capitalurilor, la drepturile cetăţenilor europeni de a investi şi
de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţenii
romani. Curtea Constituţională observă că posibilitatea
realizării acestor obiective este îngrădită de dispoziţiile art.
41 alin. (2) teza finala din Constituţia României, prin care se
interzice cetăţenilor străini şi apatrizilor sa dobândească
dreptul de proprietate asupra terenurilor. Pentru înlăturarea
acestei interdicţii şi pentru instituirea unor garanţii ale
dreptului de proprietate privată se propune modificarea art. 41.
Prima modificare vizează denumirea articolului, în sensul ca, în
locul denumirii "Protecţia proprietăţii private", se
propune sintagma "Dreptul de proprietate privată". Cea
de-a doua modificare vizează chiar alin. (2) al art. 41. În noua
redactare proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular, iar cetăţenii străini şi
apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea la Uniunea
Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este
parte, pe baza de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin
legea organică, precum şi prin moştenire legală. Curtea
Constituţională constată că sunt înscrise în această nouă
redactare suficiente garanţii constituţionale pentru exercitarea
acestui drept în conformitate cu interesul general şi cu
respectarea prevederilor acquisului comunitar.”
Iată
şi ce prevede articolul 63 al Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene referitor la libera circulaţie a capitalurilor:
“Articolul
63
(1)
În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice
restricţii privind circulaţia capitalurilor între statele membre,
precum şi între statele membre şi ţările terţe.
(2)
În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice
restricţii privind plăţile între statele membre, precum şi între
statele membre şi ţările terţe.”
Asta
este tot ce prevede Tratatul privind funcţionarea Unuiunii Europene
cu privire “la
libera circulaţie a capitalurilor şi la drepturile cetăţenilor
europeni de investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de
egalitate cu cetăţenii români”,
la care face referire Curtea Constituţională. Nu scrie, nicăieri,
în Tratat, că semnatarii Tratatului, adică statele membre,
respectiv, popoarele europene, au renunţat la dreptul lor SUVERAN de
a hotărî dacă şi în ce condiţii cetăţenii lor pot vinde
străinilor porţiuni din teritoriul lor naţional. Nu se vorbeşte,
nicăieri, în Tratat, despre “drepturile
cetăţenilor europeni de a investi şi de a dobândi bunuri în
condiţii de egalitate cu cetăţenii romani”. În
articolul 63 al Tratatului, se vorbeşte despre circulaţia de
capitaluri,
între state,
nu de circulaţia de terenuri,
între cetăţeni.
In nici un fel, prevederile articolelor 45 şi 63, la care fac
referire Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională, nu susţin
respingerea propunerii noastre.
Mai
mult. Articolul 345 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene are următorul text:
„Tratatele
nu aduc atingere regimului proprietăţii în statele membre.”
Cuvântul „tratatele”
se referă la cele două tratate
constitutive
ale Uniunii Europene: Tratatul privind Uniunea Europeană şi
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Părinţii
fondatori ai Uniunii Europene, iniţiatori şi primi semnatari ai
tratatelor constitutive ale Uniunii, au ştiut bine ce fac. Ei au
stabilit că tratatele constitutive ale Uniunii nu pot aduce atingere
regimului proprietăţii în statele membre, că tratatele nu pot
încălca dreptul INALIENABIL al popoarelor Europei de a-şi hotărî,
singure, în deplină suveranitate, regimul proprietăţii, pe
teritoriul statelor lor naţionale, de a hotărî cine şi în ce
condiţii poate deţine în proprietate porţiuni din teritoriul lor
naţional.
La
momentul iniţierii şi adoptării legii de revizuire a Constituţiei
României, în anul 2003, deputaţii şi senatorii României, atât
cei care au semnat propunerea legislativă, cât şi cei care au
votat legea de revizuire, ca şi membrii Curţii Constituţionale, au
CUNOSCUT, sau aveau OBLIGAŢIA să CUNOASCĂ, prevederile articolului
345 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Cum
se explică faptul că aceşti „reprezentanţi” au minţit şi
înşelat poporul român, că au ascuns prevederile articolului 345
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, că au
răstălmăcit alte prevederi ale tratatelor constitutive ale
Uniunii, şi au prezentat poporului româm spre votare o Constituţie
care încalcă şi prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii şi
suveranitatea şi interesele poporului român?
Propunerea
de revizuire a Constituţiei României din anul 2003, care include şi
radierea articolului care interzicea străinilor şi apatrizilor
dreptul de a dobândi terenuri în proprietate privată pe teritoriul
României, a fast semnată de 233 de deputaţi şi 94 de senatori.
Printre aceşti „reprezentanţi” ai poporului român au figurat
şi: Ion Iliescu, Adrian Năstase, Crin Antonescu, Dinu Patriciu,
Viorel Hrebenciuc, Sorin Oprescu, Valeriu Zgonea, Nicolae Văcăroiu,
Călin Popescu-Tăriceanu, Adrian Severin, Dan Radu Ruşanu,
Ecaterina Andronescu, Radu Stroe, Florin Georgescu, Gheorghe Flutur,
Radu Alexandru Feldman, Attila Verestoy, Gyorgy Frunda, Bela Marko,
Peter Eckstein Kovacs, Laszlo Borbely, Iuliu Winkler, Varujan
Pampuccian, Mădălin Voicu, Andrei Chiliman, Puiu Haşoti, Şerban
Mihăilescu, Răzvan Theodorescu, Monica Muscă, Norica Nicolai,
Miron Mitrea, Alexandru Athanasiu, Octav Cosmâncă, Eugen
Nicolaescu, Victor Paul Dobre, Eugen Nicolicea, Ştefan Cazimir,
Constantin Niţă, Ioan Mircea Paşcu, Dan Ioan Popescu, Ionel
Olteanu, Ristea Priboi, Ioan Rus, Hildegard Puwak, Marian Sârbu,
Codrin Ştefănescu,
Nu
trebuie să uităm fondul acestei probleme, de importanţă capitală
pentru viitorul poporului român.
Marea
majoritate a proprietarilor de terenuri din România, care deţin în
proprietate mici suprafeţe de teren, au fost aduşi în stare de
sărăcie absolută. Sunt lipsiţi de capital productiv, de tractoare
şi maşini agricole, cu care să-şi lucreze pământul şi să
valorifice roadele acestuia. Mulţi şi-au arendat terenurile, în
condiţii total nefavorabile pentru ei. Mulţi şi le-au vândut,
deja. Mulţi au plecat, la muncă, în străinătate, şi nu au de ce
să se întoarcă, atâta timp cât nu au nici o perspectivă de a
obţine capitalul productiv cu care să-şi lucreze pământul şi
să-şi asigure, astfel, un nivel de trai decent, pentru ei şi
familiile lor. Tot din cauza lipsei de capital, ţăranii români îşi
vând producţia agricolă la preţuri de nimic către intermediari,
în cea mai mare parte străini, care se îmbogăţesc nemeritat,
prin jefuirea ţăranilor noştri. Ţăranii români nu au capital
bănesc să-şi cumpere terenuri. Terenurile lor vor fi cumpărate,
toate, sau aproape toate, de către străini, la preţuri de zeci de
ori mai mici decât cele practicate în ţările dezvoltate ale
Europei. Ţăranii români vor deveni, din nou, iobagi, în propria
lor ţară. Singura soluţie pentru salvarea ţărănimii române şi
pentru reaşezarea agriculturii României pe calea progresului o
reprezintă împroprietărirea ţăranilor cu capital productiv -
tractoare şi alte maşini agricole, construcţii şi utilaje
agroindustriale etc, aşa cum propune Legea Cojocaru, respinsă de
Parlamentul României, în anul 2010. Această împroprietărire este
nu numai necesară, dar şi posibilă, însă realizarea ei va fi un
proces dificil şi de durată. Până atunci, români trebuie
ajutaţi, de statul lor, să nu îşi vândă terenurile străinilor,
la preţuri de nimic. Este o problemă de viaţă şi de moarte.
Trebuie să impunem, cu orice preţ, în legile ţării, inclusiv în
Legea fundamentală, în Constituţie, restricţia ca teritoriul
ţării să rămână inalienabil, neînstrăinabil, să nu poată fi
vândut străinilor, cel puţin până în momentul în care nivelul
de dezvoltare economică al României va ajunge peste media ţărilor
Uniunii Europene.
Aşa
cum se poate vedea în textele celor două tratate constitutive ale
Uniunii Europene, din care am prezentat citatele de mai sus, poporul
român nu a transferat Uniunii Europene, nici altcuiva, dreptul său
suveran de a hotărî regimul proprietăţii în România, de a
hotărî când şi în ce condiţii teritoriul său naţional poate
fi trecut în proprietatea străinilor.
Textul
alineatului (2) al articolului 41 din Constituţie nu face trimitere
directă la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, aşa cum ar
trebui, ci la
„condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană
şi din alte tratate internaţionale la care România este parte”.
Un
text imprecis, total nepotrivit pentru un text de Constituţie.
Expresia „condiţiile
rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană”
lasă loc la orice interpretare nefavorabilă intereselor poporului
român. În plus, expresia „din
alte tratate internaţionale la care România este parte”, ridică
problema dreptului „reprezentanţilor”, adică a politicienilor,
de a ratifica, de a aproba, astfel de tratate, care pot avea ca efect
transferul unor atribuţii ale suveranităţii naţionale, fără
acordul poporului român, problemă asupra căreia voi reveni.
Oricum,
atât Consiliul Legislativ, cât şi Curtea Constituţională au
datoria de a ne spune dacă, în acest moment, există alte
tratate internaţionale la care România este parte, prin
care poporul român, prin „reprezentanţii” săi, a renunţat la
dreptul său suveran de a stabili regimul proprietăţii în România,
de a stabili dacă şi în ce condiţii teritoriul naţional poate fi
înstrăinat, alienat, transferat, pe o cale sau alta, inclusiv prin
vânzare, în proprietatea cetăţenilor străini, sau statelor
străine. În caz contrar, nu putem trage altă concluzie decât
aceea că propunerea noastră, aceea ca numai
cetăţenii români să aibă dreptual de a deţine în proprietate
privată terenuri aparţinând teritoriului naţional,
rămâne valabilă şi o vom menţine în proiectul
final
al iniţiativei cetăţerneşti de revizuire a Constituţiei
României. Vom reintroduce această normă, în forma pe care a
avut-o şi la locul unde a fost înscrisă în Constituţia din
1991, la alineatul (2) al articolului 41.
2.
A doua normă propusă de noi, respinsă de Consiliul Legislativ pe
motiv că încalcă prevederile tratatelor internaţionale la care
România este parte, este cea de la pct. 10, prin care propunem ca,
la articolul 13 din Constituţie, să se adauge un nou alineat, (2),
cu următorul cuprins:
„(2)
Actele juridice şi dezbaterile publice, la toate nivelurile
administraţiei publice, se fac în limba română.”
Opinia
Consiliului este aceea că această propunere “nu
poate fi acceptată, întrucât contravine obligaţiilor asumate de
România prin ratificarea, prin Legea nr. 33/1995, a Convenţiei-cadru
pentru proptecţia minorităţilor naţionale, încheiată la
Strasbourg la 1 februarie 1995, precum şi prin ratificarea, prin
legea nr. 282/2007, a Cartei Europene a limbilor regionale sau
minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992”.
Nici
de data aceasta, Consiliul Legislativ nu are dreptate. Propunerea
noastră nu încalcă nici prevederile Legii nr. 282/2007, nici pe
cele ale Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare. Este
adevărat că statul român, prin „reprezentanţii” săi, adică
prin membrii Guvernului, care au negociat
şi prin membrii Parlamentului, care au votat
Legea nr. 282/2007, şi-a asumat obligaţii mult mai mari decât cele
impuse de Cartă, în ceea ce priveşte limbile minorităţilor
naţionale în domeniul justiţiei şi în domeniul administraţiei
publice locale. Ca şi în alte domenii. Obligaţiile asumate de
statul român prin Legea 282/2007 nu intră în contradicţie cu
teza de la alineatul (1) al articolului 13 din Constituţia României,
care spune că „În
România, limba oficială este limba română” , şi
nici cu propunerea noastră.
Pentru
bună regulă, iată ce spune paragraful 2 al articolului 2 din Carta
Europeană a limbilor regionale sau minoritare:
„2.
In
ceea ce priveşte orice limbă indicată în momentul ratificării,
al acceptării sau al aprobării, în conformitate cu art. 3, fiecare
parte se angajează să aplice un minimum de 35 de paragrafe sau
alineate selecţionate dintre prevederile părţii a III-a a
prezentei Carte, dintre care cel puţin 3 selecţionate din fiecare
din art. 8 si 12 si unul din fiecare din art. 9, 10, 11 si 13.”
Mai
departe, paragraful 1 al articolului 3 din Cartă spune că:
“1.
Fiecare
stat contractant trebuie să specifice în instrumentul său de
ratificare, de acceptare ori de aprobare fiecare limbă regională
sau minoritară ori fiecare limbă oficială mai puţin răspândită
pe ansamblul sau pe o parte a teritoriului său, la care se aplică
paragrafele selecţionate în conformitate cu paragraful 2 al art.
2”.
Prin
Legea 282/2007, statul român a decis ca prevederile paragrafului 2
ale articolului 2 din Cartă să se aplice următoarelor 10 limbi
considerate regionale sau minoritare pe teritoriul României:
bulgară, cehă, croată, germană, maghiară, rusă, sârbă,
slovacă, turcă, ucraineană.
Deci,
statul român, aderând la Cartă, trebuia să se angajeze să aplice
cel puţin 35 dintre paragrafele sau alineatele (subparagrafele)
cuprinse în articolele 8,9,10, 11,12 şi 13 ale Cartei, cu
precizarea că trebuie să ALEAGĂ cel puţin câte 3 paragrafe (sau
subparagrafe) din articolele 8 şi 12 şi cel puţin UN paragraf (sau
subparagraf) din articolele 9, 10, 11 şi 13.
Articolele
din Cartă care privesc propunerea noastră sunt: 9 – Justiţia şi
10 - Autorităţile administrative şi serviciile publice.
Iată
textul articolului 9:
“ARTICOLUL
9
Justiţia
1.
Părţile
se angajează, în ceea ce priveşte circumscripţiile autorităţilor
judiciare în care numărul persoanelor folosind limbile regionale
sau minoritare justifică măsurile specificate mai jos, în funcţie
de situaţia fiecăreia dintre aceste limbi şi cu condiţia ca
utilizarea posibilităţilor oferite de prezentul paragraf să nu fie
considerată de către judecător ca împiedicând buna administrare
a justiţiei:
a) în cadrul
procedurilor penale:
(i)
să prevadă ca, la cererea uneia dintre părţi, tribunalele să îşi
desfăşoare procedurile în limbile regionale sau minoritare; şi/sau
(ii)
să garanteze acuzatului dreptul de a se exprima în limba sa
regională sau minoritară; şi/sau
(iii)
să prevadă ca cererile şi probele, scrise ori orale, să nu fie
considerate ca inadmisibile numai pe motivul că sunt formulate
într-o limbă regională sau minoritară; si/sau
(iv)
să administreze în aceste limbi regionale sau minoritare, la
cerere, actele în legătură cu procedurile judiciare, dacă este
necesar prin recurgerea la interpreţi şi traduceri care să nu
implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi;
b)
în cadrul procedurilor civile:
(i)
să prevadă ca, la cererea unei părţi, tribunalele să îşi
desfăşoare procedurile în limbile regionale sau minoritare; şi/sau
(ii)
să permită ca, atunci când o parte la un litigiu trebuie să
compară personal în faţa unui tribunal, aceasta să se exprime în
limba sa regională sau minoritară, fără ca prin aceasta să se
expună la cheltuieli suplimentare; şi/sau
(iii)
să permită administrarea de documente şi probe în limbile
regionale sau minoritare, dacă este necesar prin recurgerea la
interpreţi şi traduceri;
c)
în procedurile în faţa jurisdicţiilor competente în materie
administrativă:
(i)
să prevadă ca jurisdicţiile la cererea unei părţi să conducă
procedura în una dintre
limbile regionale sau minoritare;
(ii)
să permită, în cazul în care o parte aflată în litigiu trebuie
să compară în persoană în faţa unui tribunal, să se exprime în
limba sa regională sau minoritară fără ca pentru aceasta să se
expună la cheltuieli suplimentare;
(iii)
să permită producerea de documente şi de probe în limbile
regionale sau minoritare; dacă este necesar, se va recurge la
interpreţi şi traduceri;
d)
să ia măsuri pentru a asigura aplicarea pct. (i)-(iii) ale
paragrafelor b) şi c) de mai sus şi utilizarea eventuală de
interpreţi şi traduceri, fără ca aceasta să atragă cheltuieli
suplimentare pentru cei interesaţi.
2.
Părţile se angajează:
a)
să nu conteste validitatea actelor juridice întocmite în ţară
numai pe motivul că acestea sunt redactate într-o limbă regională
sau minoritară; sau
b)
să nu conteste validitatea, între părţi, a actelor juridice
întocmite în ţară numai pe motivul că acestea sunt redactate
într-o limbă regională sau minoritară şi să prevadă că
acestea pot fi invocate împotriva unor părţi terţe interesate
care nu folosesc respectivele limbi, cu condiţia ca conţinutul
actului (actelor) să fie adus la cunoştinţă acestora de către
persoanele care îl (le) invocă; sau
c)
să nu conteste validitatea, între părţi, a actelor juridice
întocmite în ţară numai pe motivul că sunt redactate într-o
limbă regională sau minoritară.
3.
Părţile se angajează să facă accesibile în limbile regionale
sau minoritare textele legislative naţionale cele mai importante şi
pe acelea care îi interesează în mod special pe cei care
utilizează aceste limbi, dacă aceste texte nu sunt deja disponibile
în altfel”.
Deci,
statul român putea să adere la Cartă, obligându-se să aplice UN
singur paragraf (sau subparagraf) al acestui articol 9. De exemplu,
parafraful 3, adică să se angajeze „să
facă accesibile în limbile regionale sau minoritare textele
legislative naţionale cele mai importante şi pe acelea care îi
interesează în mod special pe cei care utilizează aceste limbi,
dacă aceste texte nu sunt deja disponibile în altfel”. ATÂT.
Ei, bine, statul
român, fără să-l oblige nimeni, s-a angajat ca, pentru toate cele
10 limbi menţionate mai sus, să aplice:
- paragraful 1
subparagrafele a) (ii), a) (iii), b) (ii), b) (iii), c) (ii), c)
(iii), d);
- paragraful 2
subparagraful a);
- paragraful 3.
Important
pentru discuţia noastră sunt subparagrafele a) ii) şi b) ii) ale
paragrafului 1, prin care statul
român se obligă să garanteze cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale dreptul să se exprime în limba maternă
în faţa instanţelor de judecată.
Este mai mult decât
interesant să observăm că statul român îşi asumase obligaţia
de a garanta cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de
judecată cu mult timp înainte de adoptarea Legii nr. 282/2007.
Această obligaţie a fost asumată prin Legea de revizuire a
Constituţie României nr. 429/2003.
Oare
“reprezentanţii” poporului român, care au iniţiat şi adoptat
revizuirea Constituţiei, ÎN 2003, AU ŞTIUT ce obligaţii îşi va
asuma statul român, ÎN 2007, prin legea de ratificare a Cartei
Europene a limbilor regionale sau
minoritare?
Articolul
127 din Constituţia României, adoptată în 1991, avea următorul
cuprins:
„Art.
127
Dreptul
la interpret
(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
(2) Cetăţenii aparţinand minoritţiilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua la cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret: în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.”
(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
(2) Cetăţenii aparţinand minoritţiilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua la cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret: în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.”
Comisia
parlamentară, condusă de Adrian Năstase, a propus ca articolul 127
să se modifice astfel:
-
Denumirea
articolului este:
"Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie"
- Alineatul (2) al articolului 127 se modifica şi are următorul cuprins:
"(2) Cetăţenii romani aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul sa se exprime în limba maternă în fata instanţelor de judecata, în condiţiile legii organice."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanta şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit."
"Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie"
- Alineatul (2) al articolului 127 se modifica şi are următorul cuprins:
"(2) Cetăţenii romani aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul sa se exprime în limba maternă în fata instanţelor de judecata, în condiţiile legii organice."
- După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:
"(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanta şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit."
În
Decizia sa nr 148/2003, Curtea Constituţională nu face nici o
referire la această propunere a iniţiatorilor revizuirii
Constituţiei.
În
cursul legiferării, parlamentarii au mai inclus încă un alineat,
după alineatul 2 propus de iniţiatori, astfel încât fostul
articol 127, devenit 128, în actuala Constituţie a României, are
următorul cuprins:
“ART.
128
Folosirea
limbii materne şi a interpretului în justiţie
(1)
Procedura judiciară se desfăşoară în limba romană.
(2)
Cetătenii romani aparţinând
minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, în conditiile legii
organice.
(3)
Modalitătile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2),
inclusiv prin folosirea de interpreti sau traduceri, se vor stabili
astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi
să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.
(4)
Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc
limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele si
lucrările dosarului, de a vorbi în instantă şi de a pune
concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este
asigurat în mod gratuit.”
Este,
deci, cât se poate de clar că propunerea noastră ca actele
juridice să se facă în limba română
nu intră, în nici un fel, în contradicţie cu prevederile Legii
nr. 282/2007, nici cu prevederile Cartei Europene a limbilor
regionale sau minoritare. Putem, însă, renunţa la această
componentă a propunerii noastre pentru că ea este, de fapt,
cuprinsă în alineatul 1 al articolului 128 din actuala Constituţie,
care prevede că procedura
judiciară se desfăşoară în limba română,
dar nu pentru motivul invocat de Consiliul Legislativ, acela că ar
contraveni obligaţiilor asumate de România prin ratificarea Cartei
Europene a limbilor regionale sau minoritare.
Lucrurile
stau diferit în ce priveşte a doua componentă a propunerii
noastre, aceea ca dezbaterile
publice, la toate nivelurile administraţiei publice, să se facă în
limba română.
Iată şi textul
articolului 10 al Cartei:
“ARTICOLUL
10
Autorităţile
administrative şi serviciile publice
1.
în
circumscripţiile administrative ale statului locuite de un număr de
vorbitori de
limbi regionale sau minoritare, care justifică măsurile specificate
mai jos, şi în funcţie de situaţia fiecărei limbi, părţile se
angajează, în măsura în care este posibil:
a)
(i) să vegheze ca autorităţile administrative să utilizeze
limbile regionale sau
minoritare; sau
(ii)
să vegheze ca funcţionarii autorităţilor administrative care
asigură relaţia cu publicul să folosească limbile regionale sau
minoritare în raporturile lor cu persoanele care li se adresează în
aceste limbi; sau
(iii)
să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată
prezenta cereri orale ori scrise şi să primească răspunsuri în
aceste limbi; sau
(iv)
să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată
prezenta cereri orale ori scrise în aceste limbi;
(v)
să vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare să poată
prezenta ca valabil un document întocmit în aceste limbi;
b)
să pună la dispoziţie formulare şi texte administrative de uz
curent pentru populaţie în limbile regionale sau minoritare, ori în
versiuni bilingve;
c)
să permită autorităţilor administrative să întocmească
documente într-o limbă regională sau minoritară.
2.
In ceea ce priveşte autorităţile locale şi regionale din zonele
locuite de un număr de vorbitori de limbi regionale sau minoritare
în care se justifică măsurile specificate mai jos, părţile se
angajează să permită şi/sau să încurajeze:
a)
folosirea limbilor regionale sau minoritare în cadrul administraţiei
regionale
ori locale;
b)
posibilitatea pentru vorbitorii de limbi regionale sau minoritare de
a prezenta cereri orale ori scrise în aceste limbi;
c)
publicarea de către autorităţile regionale a textelor oficiale şi
în limbile regionale sau minoritare;
d)
publicarea
de către autorităţile locale a textelor oficiale şi în limbile
regionale sau minoritare;
e)
folosirea de către autorităţile regionale a limbilor regionale sau
minoritare în dezbaterile din consiliile lor, fără a exclude
totuşi folosirea limbii (limbilor)
oficiale a (ale) statului;
f)
folosirea de către autorităţile locale a limbilor regionale sau
minoritare în dezbaterile din consiliile lor, fără a exclude
totuşi folosirea limbii (limbilor) oficiale a (ale) statului;
g)
folosirea sau adoptarea, dacă este cazul, alături de denumirea în
limba (limbile) oficială (oficiale), a formelor tradiţionale şi
corecte ale toponomiei în limbile regionale sau minoritare.
3.
In ceea ce priveşte serviciile publice asigurate de către
autorităţile administrative ori de către alte persoane care
acţionează în cadrul competenţei acestora, părţile contractante
se angajează, în zonele în care limbile regionale sau minoritare
sunt folosite, în funcţie de situaţia fiecărei limbi şi în
măsura în care acest lucru este posibil:
a)
să
vegheze ca limbile regionale sau minoritare să fie folosite în
cadrul serviciilor publice; sau
b)
să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să
formuleze cereri şi să primească răspunsuri în aceste limbi; sau
c)
să permită vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare să
formuleze cereri în aceste limbi.
4.
In vederea aplicării dispoziţiilor paragrafelor 1, 2 şi 3 pe care
le-au acceptat, părţile se angajează să ia una sau mai multe
dintre măsurile ce urmează:
a)
traducerea sau interpretarea
eventual solicitată;
b)
alegerea şi, dacă este cazul, formarea unui număr suficient de
funcţionari şi alţi agenţi publici;
c)
satisfacerea, în măsura în care este posibil, a cererilor
agenţilor publici care cunosc o limbă regională sau minoritară de
a fi repartizaţi în zona în care această limbă este folosită.
5.
Părţile se angajează să permită, la cererea celor interesaţi,
folosirea sau adoptarea de patronime în limbile regionale sau
minoritare”.
Din
nou, statul român putea să adere la Cartă, obligându-se să
aplice UN singur paragraf (sau subparagraf) al acestui articol 10. De
exemplu, parafraful 5, adică să se angajeze „să
permită, la cererea celor interesaţi, folosirea sau adoptarea de
patronime în limbile regionale sau minoritare”. ATÂT.
Ei, bine, statul
român, fără să-l oblige nimeni, s-a angajat ca, pentru toate cele
10 limbi menţionate mai sus, să aplice:
- paragraful 1
subparagrafele a) (ii), a) (iii), a) (iv), a) (v);
- paragraful 2
subparagrafele b), d), e), f), g);
-
paragraful 3 subparagrafele a), b);
- paragraful 4
subparagrafele b), c);
- paragraful 5;
În
plus, pentru limbile bulgară,
cehă, germană, maghiară, se adaugă subparagrafele c) de la
paragrafele 2 şi 3, iar pentru limba maghiară şi subparagrafele
b) şi c) de la paragraful 1, ca şi întregul paragraf 3.
Şi aici observăm
că statul român îşi asumase obligaţia de a garanta cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a folosi limba
maternă în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice
locale şi serviciile publice deconcentrate cu mult timp înainte de
adoptarea Legii nr. 282/2007. Această obligaţie a fost asumată
prin Legea de revizuire a Constituţie României nr. 429/2003.
Articolul 119 din
Constituţia României, adoptată în 1991, avea următorul cuprins:
„Art.
119
Principii
de bază
Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.”
Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.”
Iniţiatorii
propunerii de revizuire a Constituţiei, în 2003, au propus ca
articolul 119 să se modifice şi să aibă următorul cuprins
"(1)
Administraţia publica din unităţile administrativ-teritoriale se
întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al
desconcentrarii serviciilor publice.
(2) În unităţile administrativ-teritoriale unde cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi serviciile publice desconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică."
(2) În unităţile administrativ-teritoriale unde cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi serviciile publice desconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică."
În
această formă, articolul 119 a fost acceptat de Curtea
Cpnstituţională, a fost votat de Parlament şi de popor, prin
referendum, şi a devenit articolul 120 din actuala Constituţie a
României.
Deci,
obligaţia asumată de statul român este aceea de a asigura
folosirea, de către cetăţenii români, aparţinând minorităţilor
naţionale, a limbilor minorităţilor naţionale, în scris şi
oral, ÎN RELAŢIILE cu autorităţile administraţiei publice locale
şi serviciile deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea
organică. În relaţiile CU autorităţile, NU şi ÎN DEZBATERILE
PUBLICE, la diferite niveluri ale administraţiei publice.
Propunerea
noastră, ca dezbaterile
publice, la toate nivelurile administraţiei publice, să se
desfăşoare în limba română, limba
oficială a statului român, nu vine în contradicţie nici cu
prevederile actualei Constituţii a României, nici cu prevederlie
Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare, astfel încât
vom păstra şi această propunere în textul final al iniţiativei
legislative a cetăţenilor.
Mai
mult, pentru a întări norma prevăzută la alineatul (1) al
articolului 13, care stipulează că „În
România, limba oficială este limba română”,
după alineatul (2), la propunerea domnului prof. univ. dr. Viorel
Mihai Ciobanu, vom introduce un nou alineat, (3), cu următorul
cuprins:
(3)
Învăţarea,
cunoaşterea şi folosirea limbii române în relaţiile de serviciu
cu ceilalţi cetăţeni români este obligatorie pentru orice
cetăţean al României.
3.
Consiliul Legislativ al României ne spune că “statul
român nu poate fi <moştenitorul
de drept> al statului naţional şi unitar”,
consfinţit, la 1918, prin Actul Unirii Basarabiei cu România, prin
Declaraţia Unirii Bucovinei cu România şi prin Rezoluţia Marii
Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918, „aşa
cum se propune prin proiect”.
Motivul ar fi acela că, în conformitate cu dreptul internaţional
contemporan, „statul
succesor nu este un simplu moştenitor al drepturilor şi
obligaţiilor statului predecesor”.
Rămâne să mai analizăm această problemă, în dezbaterile pe
care le vom organiza, în ţară, până la redactarea formei finale
a proiectului nostru legislativ, să găsim o formulare, prin care,
fără să încălcăm „dreptul internaţional”, să putem afirma
dreptul nostru, naţional, de a ne reîntregi ţara, prin eliminarea
consecinţerlor pactului dintre criminali Hitler
şi Stalin.
O soluţie ar fi să înlocuim cuvântul „moştenitor” cu cel de
„succesor”.
Concluzia
Consiliului Legislativ conform căreia „referirea,
în cuprinsul normei, la obligaţia statului român de a face toate
demersurile pentru Reîntregirea Patriei vine în contradicţie cu
principiile dreptului internaţional”,
nu are fundament. O concluzie ciudată, pur şi simplu, care
contravine propriilor afirmaţii ale Consiliului. Mai întâi,
Consiliul ne spune că “modalităţile
de modificare a teritoriului admise de dreptul internaţional sunt
următoarele: modificările intervenite ca urmare a procesului de
decolonizare; desprinderea unor teritorii de la un stat şi formarea
unui sau unor state independente; alăturarea
la teritoriul unui stat ori alăturarea unor state, în întregul
lor, la alte state”.
Mai departe, Consiliul afirmă că „Indiferent, însă de
modalitatea de dobândire sau de modificare a teritoriului, admisă
de dreptul internaţional, aceasta trebuie să aibă ca fundament
„consimţământul
liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe teritoriul în
cauză.”
Apoi, brusc, trage concluzia de mai sus. Ori, noi propunem ca statul
român să fie obligat să militaze şi să acţioneze pentru
Reîntregirea Patriei, „cu
respectarea prevederilor tratatelor şi dreptului internaţional”.
Aşa scrie în norma propusă de noi. Nu prin încălcarea dreptului
internaţional, ci prin respectarea lui. Ceea ce, evident, implică
Reîntregirea României printr-una din
modalitaţile admise de dreptul internaţional
şi cu
consimţământul liber exprimat al populaţiei care locuieşte pe
teritoriul în cauză.
4.
A patra observaţie a Consiliului legată, indirect, de tratatele
constitutive ale UE priveşte propunerea noastră vizând modificarea
alineatului 3 al articolului 16 din Constituţie, în sensul ca
funcţiile şi demnităţile publice să fie ocupate de persoane care
au NUMAI cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Consiliul
repinge propunerea noastră motivând că norma propusă de noi a
figurat în Constituţia adoptată în 1991, dar a fost modificată,
prin revizuirea din 2003, când „faţă de perspectiva integrării
României în Uniunea Europeană, s-a considerat că nu mai este
justificată interdicţia accesului la aceste funcţii şi demnităţi
a cetăţenilor care au şi o altă cetăţenie”. Argumentul că
„s-a onsiderat” nu poate fi luat în serios. Nu există nici o
prevedere în tratatele constitutive ale UE care să oblige statele
membre să permită accesul la funcţii şi demnitaţi publice a
persoanelor care au şi alte cetăţenii decât aceea a statului care
oferă astfel de funcţii şi demnităţi. Mai mult chiar, poziţia
Consiliului Legislativ contravine prevederilor alineatului (4) al
articolului 45 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene,
articol care reglementează libera circulaţie a lucrătorilor, care
spune că:
“(4)
Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în
administraţia publică.”.
Este
clar, deci, că Tratatul recunoaşte dreptul statelor membre de a-şi
reglementa ele modalitaţile prin care cetăţenii lor pot fi
încadraţi
în administraţia publică,
a modalităţilor în care pot fi ocupate funcţiile şi demnităţile
publice. De ce vrea Consiliul Legislativ al
României
ca românii să fie conduşi de personae care au jurat credinţă
altor state?
Desigur
exită un alt motiv, mult mai serios, care ar trebui luat în
considerare la definitivarea normei propuse de noi. Este vorba de
faptul că mulţi români au fost obligaţi, de politica
iresponsabilă a guvernanţilor ţării, să se stabilească în alte
ţări ale lumii, pentru un loc de muncă, din care mulţi au căpătat
o a doua cetăţenie, pentru a se bucura de avantajele pe care
statele respective le oferă cetăţenilor lor. Aceşti fraţi ai
noştri au dreptul să spere că se vor întoarce acasă şi că,
aici, în ţară, se vor bucura de toate drepturile şi libertăţile
lor naturale, inclusiv de dreptul de a ocupa orice funcţie ori
demnitate în statul român. Prin propunerile noastre
constituţionale, mai ales cele privind economia, noi vrem să creem
o Românie bogată şi prosperă, capabilă să ofere locuri de muncă
competitive cu cele oferite de oricare alt stat membru al Uniunii
Europene, capabilă, deci, să-şi aducă acasă pe toţi fii
rătăciţi prin lume.
Vom
mai analiza această problemă. Rămâne, desigur soluţia ca românii
care se vor hotărî să se întoarcă în ţară ŞI VOR DORI să
ocupe funcţii şi demnităţi publice să o poată face, în deplină
libertate, cu condiţia renunţării la alte cetăţenii.
B.
Norme „contradictorii” cu reglementările constituţionale rămase
nemodificate.
1. Suveranitatea aparţine poporului, sau “reprezentanţilor” acestuia?
La
pct.
3 al
Avizului său, Consiliul ne “acuză” că excludem posibilitatea
“exercitării suveranităţii naţionale de către popor prin
organele sale representative”. Mai mult, că această excludere
“are ca efect instituirea unui regim de suveranitate populară”,
care, spune,
mai departe Consiliul, “face
însă imposibilă calificarea Parlamentului drept <<organ
reprezentativ suprem al poporului român, aşa cum se prevede în
art. 61 alin. 1 din Constituţie >>”.
Aici
este punctul central al proiectului nostru de revizuire a
Constituţiei, aici este nodul disputei dintre noi şi Consiliul
Lagislativ al României, dintre noi şi cei care au confiscat statul
român, pe car îl folosesc, din 1989 încoace, ca instrument de
jefuire, de deposedare a poporului român de drepturile cucerite de
el în istorie şi de avuţia pe care a creat-o şi o crează prin
munca sa.
Consiliul
Legislativ a sesizat, corect, că SCHIMBAREA fundamentală, pe care o
propune proiectul nostru de revizuire a Constituţiei, constă în
„instituirea
unui regim de suveranitate populară”,
de suveranitate
a poporului,
un regim în care suveranitatea, puterea politică, să aparţină şi
să fie exercitată, REALMENTE, de poporul român, nu de “organe
reprezentative”, de politicieni. Dorim, întra-devăr, să scoatem
suveranitatea, puterea, din ghearele uzurpatorilor şi să o redăm,
înapoi, poporului român. Dorim o democraţie reală, nu una pe
hârtie. Dorim ca poporul (demos) să deţină puterea (kratos), nu
„reprezentanţii”. Reprezentanţii nu sunt stăpâni, ci
slujitori, ai stăpânului, care este poporul. Reprezentanţii
execută numai atributele de putere, de suveranitate, încredinţate
de popor, prin Constituţie, adoptată prin referendum.
Prin
modul în care au formulat alineatul (1) al articolului 2 şi
alineatul (1) al articolului 61, „părinţii” Constituţiei
României au furat, practic, suveranitatea poporului român, au
deposedat poporul român de puterea de a decide el normele de
convieţuire în societatea românească, au pus suveranitatea în
mâinile „organelor reprezentative”, ale politicienilor, pe care
aceştia au folosit-o ca să fure, să se îmbogăţească, prin
spolierea poporului.
Să
citim, cu atenţie, cele două alineate.
Alineatul
1 al articolului 2:
„(2)
Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin
organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere,
periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”
Alineatul
1 al articolului 61:
„(1)
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi
unica autoritate legiuitoare a ţării.”
Deci,
poporul, deşi este deţinătorul suveranităţii, el o exercită
prin „organele reprezentative” şi numai în completare, în
subsidiar, de fapt, de formă, pe hârtie, prin referendum, pentru
că, în realitate, prin celelalte prevederi ale Constituţiei, el,
poporul, nu mai exercită nici un strop de suveranitate, aceasta
fiind “pasată”,
de „părinţii” Constituţiei, în ghearele „organelor
reprezentative”, constituite, nu prin alegeri „libere şi
corecte”, cum scrie, de formă, în Constituţie, ci prin alegeri
măsluite, cumpărate, fraudate, falsificate, cu ajutorul banilor şi
al televiziunilor, pe care au pus stăpânire aceiaşi
„reprezentanţi”. În realitate, uzurpatori şi prădători ai
poporului român.
Observăm,
citind cu atenţie, că Parlamentul este UNICA autoritate legiuitoare
A ŢĂRII. Atenţie! UNICA autoritate legiuitoare A ŢĂRII, nu A
STATULUI. Poporul nu mai are dreptul să adopte legi. El, poporul
român nu mai are dreptul suveran de a adopta norme de convieţuire
în propria lui ţară. El a fost deposedat, definitiv şi complet,
de acest drept, afirmat, de formă, în alineatul (1) al articolului
2 din Constituţie.
Mişcarea
pentru Constituţia Cetăţenilor propune ca alineatul (1) al
articolului 2 din Constituţia Românie să se modifice şi să aibă
următorul cuprins:
„(1)
Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin
referendum.”
După
acest alineat, se va introduce unul nou, cu următorul cuprins:
„(1.1)
Poporul delegă o parte din suveranitatea sa statului român, care o
exercită în numele şi în interesul poporului, potrivit
Constituţiei.”
Consiliul
Legislativ se preface că nu vede acest nou alineat propus de noi şi
ne acuză că excludem posibilitatea exercitării suveranităţii
prin organele reprezentative. Nu, noi nu excludem o astfel de
posibilitate. Ştim bine că poporul nu poate să exercite el,
direct, prin referendum, TOATE atributele puterii, ale suveranităţii.
Poporul nu poate să se adune, în referendum, în fiecare zi, să
adopte legi, să ia deciziile prin care se impune aplicarea legilor,
să înfăptuiască justiţia, informarea corectă a cetăţenilor,
apărarea resurselor financiare ale cetăţenilor. El trebuie să
aloce cea mai mare parte a timpului său pentru crearea de valori,
materiale şi spirituale, cu care să asigure un trai civilizat
pentru toţi membri săi. Acesta este motivul pentru care el,
poporul, îşi crează STATUL, căruia îi încredinţează UNELE din
atributele puterii, ale suveranităţii sale, pentru a adopta legi,
care să apere drepturile şi libertăţile cetăţenilor, pentru
pune în aplicare legile, a înfăptui jusţiţia, pentru a furniza
cetăţenilor informaţii corecte, pentru a apăra resursele
financiare ale acestora. Poporul îşi creează statul său prin
Legea Fundamentală, Constituţia. Aici, în Constituţie, poporul
hotărăşte ce atribute ale suveranităţii sale sunt transferate
statului şi cum se organizează statul pe componente,
numite şi puteri,
sau autorităţi
ale
statului: puterea (autoritatea) legiuitoare, puterea (autoritatea)
executivă, puterea (autoritatea) judecătorească, puterea
(autoritatea) mediatică, puterea (autoritatea) financiară. Este
dreptul suveran al poporului să hotărască, prin Constituţie, câte
puteri are statul său, cum să ce numească aceste puteri, ce
atribute să le fie încredinţate. Poporul îşi păstrează, însă,
dreptul suveran de control asupra statului, asupra tuturor
componentelor, puterilor, autorităţilor, statului său. Lucru care
nu se întâmplă, în prezent, în ţara numită România, în care
„reprezentanţii” i-au furat poporului puterea, suveranitatea.
Având
în vedere faptul că, în mai multe decizii ale sale, Curtea
Constituţională, atunci când se referă la problema suveranităţii
naţionale în contextul relaţiilor cu Uniunea Europeană, foloseşte
expresia de „transfer al unor atribute ale suveranităţii
naţionale”, va trebui să înlocuim şi noi expresia „delegă o
parte din suveranitatea sa” cu „transferă unele atribute ale
suveranităţii sale”. Cu această corecţie, alineatul (1.1) al
articolului 2 din Constituţie va vea următorul cuprins:
(1.1)
Poporul transferă unele atribute ale suveranităţii naţionale
statului român, care le exercită în numele şi în interesul
poporului, în limitele stabilite prin Constituţie.
Evident,
va trebui modificat, complet, şi articolul 61, cel care, în
prezent, anulează, în fapt, suveranitatea poporului român.
Articolul
61 ar putea avea următorul cuprins:
„Articolul
61
(1)
Parlamentul exercită puterea legiuitoare în statul român, în
limitele stabilite prin Constituţie.
(2)
Poporul poate să adopte legi, prin referendum, în toate domeniile,
inclusiv legi prin care să modifice, să completeze, sau să abroge
legi adoptate de Parlament.
(3)
Parlamentul este alcătuit dintr-o singură cameră denumită Camera
Reprezentanţilor.”
Vom
supune dezbaterii publice acest nou cuprins al articolului 61, umând
să-l reformulăm şi să îl aprobăm, în Comitetul de Iniţiativă,
dacă va fi cazul, pe baza propunerilor făcute de către cetăţeni.
La
articolul 2 al Constituţiei, destinat suveranităţii, va trebui să
rezolvăm şi problema relaţiilor dintre suveranitatea naţională
şi „organele reprezentative” ale Uniunii Europene. În acest
sens, supun dezbaterii introducerea a două noi alineate, la
articolul 2, cu următorul cuprins:
(1.3)
Poporul transferă unele atribute ale suveranităţii naţionale,
către Uniunea Europeană, care le exercită în interesul poporului
român şi ale celorlalte popoare ale Uniunii, potrivit tratatelor
constitutive ale Uniunii.
(1.4)
Transferul de atribute ale suveranităţii naţionale către Uniunea
Europeană se face prin referendum naţional.
2.
Dreptul de proprietate înseamnă dreptul la furt „legalizat”?
La
pct. 11 al Avizului său, Consiliul respinge încă două propuneri
făcute de noi pentru modificarea articolului 44 din Constituţie,
referitor la dreptul
de proprietate privată. Am
văzut, mai sus, cum Consiliul şi-a declarat dezacordul cu
propunerea prin care încercăm să reintroducem
în Constituţie norma conform
căreia
cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor.
În
Constituţia actuală, alineatul (6) are următorul cuprins:
“(6)
Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de
comun accord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin
justiţie”.
Noi
propunem ca acest alineat să aibă următorul cuprins:
“(6)
Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc
prin lege”.
Alineatele
(3) şi (5) au următorul cuprins:
“(3)
Nimeni nu poate fi expropriat decât
pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire.”
“(5)
Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăti imobiliare, cu obligatia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor
sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii”.
Consiliul
“apreciază” că “prevederea
actuală a modalităţii de despăgubire în caz de
expropriere sau de folosire a subsolului proprietăţilor imobiliare
reprezintă o garanţie a dreptului de proprietate, a cărei suprimare
depăşeşte limitele revizuirii, potrivit art.152 alin.(2) din Constituţie”.
expropriere sau de folosire a subsolului proprietăţilor imobiliare
reprezintă o garanţie a dreptului de proprietate, a cărei suprimare
depăşeşte limitele revizuirii, potrivit art.152 alin.(2) din Constituţie”.
Alineatul
2 al articolului 152 spune că „nici o revizuire (a Constituţiei)
nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi
a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora”.
Sunt
cunoscute, din presă, uriaşele ţepe trase bugetului de stat şi
bugetelor locale, de fapt, poporului român, de afaceriştii cu
terenuri, prin specularea prevederilor acestui alineat (6) al
articolului 44 din Constituţie. Prin coruperea funcţionarilor
publicii, afaceriştii imobiliari au aflat, la timp, pe unde vor
trece autostrăzile, sau alte lucrări publice, au cumpărat
terenuri, la preţuri de nimic, de la românii aduşi în stare de
sărăcie de către guvernanţi, sau au făcut „schimb de terenuri”
cu statul, pe care le-au vândut, apoi, statului, le preţuri de sute
de ori mai mari decât cele cu care deveniseră „proprietari”.
Aşa s-au făcut averi uriaşe, de sute de milioane de euro, în timp
ce poporul a fos afundat în sărăcie. Şi asta pentru simplul motiv
că „părinţii” Constituţiei României, ca şi „paznicii”
acesteia, „apreciază”
că dreptul de proprietate nu poate fi garantat decât printr-o
prevedere constituţională care generează corupţie, abuzuri şi
îmbogăţirea guvernanţilor şi a camarilei acestora. De ce
valoarea despăgubirilor prevăzute în acest articol constituţional
să nu fie stabilită prin lege, valabilă şi egală pentru toţi,
fără nici un fel de discriminare, eliminându-se,
astfel, posibilitatea ca speculanţii imobiliari să obţină
venituri necuvenite
prin coruperea funcţionarilor publici, fie ei şi
judecători?
Dreptul
de proprietate nu este definit de instanţe “astrale”, aflate
deasupra legii. Aşa spune chiar Constituţia, chiar în aleneatul
(1) al articolului 44. Conform acestui alineat, “conţinutul şi
limitele” acestui drept “sunt stabilite de lege”. În cazul
nostru, aici, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, ca
şi ale tuturor drepturilor înscrise în Constituţie, sunt cele
stabilite prin Legea Fundamentală şi prin celelelte legi, derivate
din legea Fundamentală. Deci, “aprecierea” Consiliului
Legislativ contravene, flagrant, Constituţiei.
Cu
acelaşi argument, al „suprimării” unei garanţii a dreptului de
proprietate, Consiliul respinge şi propunerea făcută de noi de a
se elimina teza a doua a alineatului (8) al articolului 44, conform
căreia „Caracterul
licit al dobândirii (averii)
se prezumă”.
De data asta, Consiliul nu mai face o „apreciere” proprie, ci
apelează la Decizia nr. 799/2011 a Curţii Constituţionale, care
afirmă că “Făcând
aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie,
potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca
efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a
garanţiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a
art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia <<Caracterul
licit al dobândirii se prezumă>>
este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei
garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel
limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din
Constituţie”.
Precizez
că Decizia nr. 799/2011 a Curţii Constituţionale se referă la
proiectul de revizuire a Constituţiei iniţiat de Preşedintele
României în anul 2011.
Precizez,
de asemenea că, la Decizia nr. 799/2011, este anexată şi o “Opinie
separată”, formulată de unul sau mai multi judecători ai Curţii
Constituţionale. Decizia nu ne spune câţi şi care au fost
judecătorii Curţii care au semnat “Opinia separată”.
Iată textul
integral al acestei “Opinii separate”:
“OPINIE
SEPARATA
In dezacord cu
opinia Curtii Constitutionale exprimata prin decizia de mai sus,
consideram ca propunerea de modificare vizand eliminarea tezei a doua
din alin. (8) al art. 44 din Constitutie potrivit careia *caracterul
licit al dobandirii se prezuma* nu reprezinta o incalcare a dreptului
de proprietate sau a garantiilor acestuia.
Mentionam ca
in niciunul dintre statele Uniunii Europene nu se regaseste prezumtia
caracterului dobandirii licite a averii, a se vedea, de exemplu,
constitutiile Frantei, Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei si
Ciprului.
Apreciem ca
aceasta prezumtie trebuie inlaturata, deoarece nu aduce atingere
securitatii juridice a dreptului de proprietate, acesta fiind in
continuare garantat si ocrotit prin Legea fundamentala, de vreme ce
opereaza interdictia confiscarii averii dobandite licit.
De asemenea,
principiul securitatii juridice nu se refera la protectia bunurilor
sau a persoanelor potrivit unei conceptii traditionale asupra
securitatii, ci se refera la protectia drepturilor fundamentale prin
stabilitate legislativa.
Este stiut ca
principiul securitatii juridice isi are originea in dreptul german,
care a consacrat protectia cetatenilor impotriva efectelor secundare
ale legii, in special a incoerentelor legislative care pot decurge
din schimbari repetate ale acesteia.
In
acest sens Consiliul Constitutional din Franta a aratat ca
securitatea juridica are ca elemente accesibilitatea si caracterul
inteligibil al legii (François Luchaire — Cahiers du Conseil
Constitutionnel nr. 11). Curtea de Justitie a Uniunii Europene a
preluat acelasi sens al conceptului de securitate juridica in Cauza
Bosch, solutionata prin Decizia din 6 aprilie 1962.
Totodata, si Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in acelasi sens prin hotararile din 26 aprilie 1979 si 22 septembrie 1994, pronuntate in cauzele Sunday Times impotriva Marii Britanii si Hentrich impotriva Frantei.
Totodata, si Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in acelasi sens prin hotararile din 26 aprilie 1979 si 22 septembrie 1994, pronuntate in cauzele Sunday Times impotriva Marii Britanii si Hentrich impotriva Frantei.
Prin urmare,
sensul principiului securitatii juridice retinut in Decizia Curtii
Constitutionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, precum si prin prezenta
decizie nu corespunde modului in care acesta a fost inteles la nivel
european.
Prezumtia
caracterului licit al dobandirii averii contravine tratatelor
internationale pe care Romania le-a ratificat, respectiv Conventia
din 8 noiembrie 1990 a Consiliului Europei privind spalarea,
descoperirea, sechestrarea si confiscarea produselor avand legatura
cu infractiunea si Conventia ONU din 12 decembrie 2000 impotriva
criminalitatii organizate transnationale. Astfel, in conformitate cu
art. 12 din Conventia ONU, statele parti pot analiza posibilitatea de
a solicita autorului unei infractiuni sa demonstreze originea licita
a unor produse presupuse ca avand legatura cu infractiunea sau a
altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscari, in masura
in care aceasta solicitare este conforma cu principiile dreptului lor
intern si cu natura procedurii judiciare.
Masurile cuprinse
in conventiile mentionate au fost luate pentru combaterea
criminalitatii organizate transfrontaliere, pentru prevenirea si
combaterea urmatoarelor infractiuni: spalarea banilor, traficul de
persoane, exploatarea sexuala a copiilor si pornografia infantila,
traficul ilicit de droguri si terorismul, precum si pentru
identificarea, urmarirea, inghetarea, sechestrarea si confiscarea
instrumentelor si produselor infractiunilor.
Propunerea de
revizuire a avut in vedere prevenirea si combaterea acestor
infractiuni prin inlaturarea prezumtiei dobandirii licite a averilor
rezultate in urma comiterii infractiunilor mentionate si este in
conformitate cu Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24
februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor si a
bunurilor avand legatura cu infractiunea, decizie care produce efecte
obligatorii.
Astfel,
potrivit acesteia, statele membre sunt obligate sa nu formuleze si
nici sa nu mentina rezerve in ce priveste dispozitiile Conventiei
Consiliului Europei privind confiscarea. Se arata, de asemenea, ca
instrumentele care exista in acest domeniu nu au contribuit in mod
suficient la asigurarea unei cooperari transfrontaliere eficace in
materie de confiscare. Scopul acestei decizii-cadru este acela de a
garanta ca toate statele membre dispun de norme eficiente in materie
de confiscare a produselor avand legatura cu infractiunea, inter
alia, in ceea ce priveste sarcina probei privind sursa bunurilor
detinute de o persoana condamnata pentru o infractiune avand legatura
cu criminalitatea organizata.
Propunerea de
revizuire a art. 44 alin. (8) teza a doua din Constitutie nu numai ca
nu aduce nicio atingere dreptului de proprietate, ci a fost facuta
pentru respectarea tratatelor internationale anterior mentionate si a
dreptului comunitar, in sensul art. 148 alin. (4) din Legea
fundamentala.
In
concluzie, apreciem ca respingerea de catre Curtea Constitutionala a
propunerii de modificare vizand eliminarea tezei a doua din alin. (8)
al art. 44 din Constitutie poate atrage raspunderea statului roman
pentru nerespectarea obligatiilor pe care acesta si le-a asumat prin
tratatele la care este parte.”
Acum,
lucrurile sunt cât se poate de limpezi. Şi Curtea Constituţională
şi Consiliul Legislativ interpretează prevederile Constituţiei
într-o manieră potrivnică intereselor poporului român, neconformă
cu prevederile Constituţiei şi ale tratatelor la care România este
parte, cu scopul, evident, de a apăra averile dobândite nelegitim,
prin procesul de “privatizare”, adică de spoliere a poporului
român de capitalul acumulat în timpul regimului comunist şi de
profiturile realizate cu acest capital după 1989.
Suntem
singurul popor din Uniunea Europeană în a cărui Constituţie a
fost introdusă această ticăloşie.
Numai şi numai pentru a nu se permite controlul averilor acaparate
prin aşa-numita privatizare,
cea mai mare crimă săvârşită împotriva poporului român, cea
mai mare crimă săvârşită vreodată împotriva unui popor.
Ce-i
de făcut? Aici nu se mai pune problema argumentării logice,
ştiinţifice, doctrinare a normelor constituţionale, ci, pur şi
simplu, a dreptului poporului român
de a-şi
aproba normele constituţionale care să-i permită să-şi ia înapoi
ceea ce i sa furat, norme care să-i apere drepturile, prin care
să-şi poată exercita suveranitatea, furată de nişte instituţii
care îi sunt ostile, în mod evident.
În ce ne priveşte,
noi vom păstra toate cele trei propuneri făcute pentru modificarea
articolului 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate
privată.
3.
De ce avem nevoie de vot obligatoriu?
În
proiectul de revizuire a Constituţiei supus dezbaterii publice, noi
am propus ca participarea cetăţenilor României la vot, adică
exprimarea voinţei lor în procesul alegerii „reprezentanţilor”
în autorităţile publice, să fie definită nu numai ca un drept,
ci şi ca obligaţie a fiecărui cetăţean. Am făcut această
propunere luând în considerare starea actuală a mentalităţii
multora dintre concetăţenii noştri faţă de treburile publice. Ca
urmare a experienţei trăite în realitatea politică a României
ultimilor 70 de ani, pentru mulţi dintre cetăţenii României,
alegerile, adică „votările” sunt farse prin care haitele
politicienilor se rotesc la conducerea statului, prin manipularea
voinţei alegătorilor, cu ajutorul televiziunilor şi al celorlalte
instrumente mediatice. Ei refuză să participe la farsă. Ei ştiu
că, orice ar vota, vor fi aleşi aceiaşi „reprezentanţi”,
revopsiţi în diverse culori politice.
Chiar
dacă, în acest an, 2013, s-ar adopta proiectul de revizuire a
Constituţiei pe care îl propunem noi, care ar însemna începutul
înlăturării uzurpatorilor de la conducerea statului şi a
poporului român, vor trebui mulţi ani pentru ca mulţi dintre
concetăţenii noştri să capete încredere în sistemul politic al
ţării şi, mai ales, în politicieni, în cei care vor să devină
reprezentanţi ai poporului în autorităţile publice ale statului
român.
Noi
avem convingerea că obligativitatea participării la vot va accelera
procesul de însănătoşire a vieţii politice, reducând timpul în
care se va împlini acest proces, în beneficiul întregii societăţi
şi al fiecărui cetăţean în parte.
Criticile
formulate de către Consiliul Legislativ la adresa acestei propuneri
sunt lipsite de temei. Argumentul că “doctrina
apreciază” că vot „liber exprimat” înseamnă nu numai că
votul este exprimat liber, adică neinfluenţat de bancnote, de mici,
de bere şi de ameniţările primarului, ci şi că votul „nu este
obligatoriu”, adică nu poate fi o obligaţie cetăţenească, nu
ne convinge. Noi “apreciem”
altfel. Anume, că votul rămâne „liber exprimat” şi în
condiţiile în care „exprimarea” lui devine o obligaţie
cetăţenească. Oricum, cel care trebuie să „aprecieze”, adică
să aprobe, în final, este poporul român, la referendum. Noi facem
numai o propunere. Crede Consiliul Legislativ că votul belgienilor,
sau al grecilor, în ale căror ţări participarea la vot este
obligatorie, este mai puţin “liber
exprimat” decât al românilor? Eu, unul, nu cred asta.
Nu
convinge nici argumentul că, dacă „votul
devine nu doar un drept, ci şi o obligaţie...este greu de aplicat o
sancţiune corpului electoral”.
Nu văd ce ne împiedică, ca, în baza normei constituţionale, care
obligă participarea la vot, să adoptăm o lege prin care să
sancţionăm pe cei care nu vor să-şi îndeplinească această
obligaţie constituţională, cu muncă prestată în folosul
colectivităţii, de exemplu.
Subliniez
faptul că această propunere rămâne valabilă numai ca parte
componentă a întregului proiect de revizuire propus de noi. Fără
prevederile prin care poporul român urmează să-şi recâştige
suveranitatea, să-şi recâştige statul, să-şi recâştige
dreptul de a fi stăpân pe teritoriul său naţional, pe resursele
naturale şi pe capitalul creat prin munca sa, propunerea noastră
privind obligativitatea participării la vot este inutilă, ba,
chiar, de neacceptat.
4.
Parlament unicameral, sau bicameral?
La
pct.
12
al Avizului său, Consiliul Legislativ se referă la propunerea
noastră ca Parlamentul României să fie constituit dintr-o singură
cameră, denumită Camera Reprezentanţilor. Consiliul nu ne spune
dacă este sau nu de accord cu propunerea noastră, nici dacă
această propunere este “contradictorie” cu vreo normă
constituţională, rămasă neschimbată.
Observă, numai, că “o astfel de soluţie legislativă a fost
prevăzută şi în proiectul de lege pentru revizuirea Constituţiei
asupra căruia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia
nr. 799/2011”, decizie la care ne-am mai referit, mai sus. După
care, ne dă un lung citat din Decizia nr. 799/2013, în care Curtea
Constituţională ne spune cât de bun este bicameralismul, care face
parte din “tradiţia statului român” şi prezintă numeroase
“avantaje”, fată de unicameralism. Nici Curtea Constituţională
nu se pronunţă în această problemă,
însă ne spune că “această modificare nu pune în discuţie
niciuna dintre limitele revizuirii prevăzute de art. 152 din
Constituţie, ci reprezintă exclusiv o opţiune politică asupra
căreia se vor pronunţa participanţii la procedura de revizuire a
Constituţiei.”
În
formularea poziţiei sale faţă de propunerea noastră, Consiliul
ignoră partea din Decizia nr. 799/2013, în care Curtea
Constituţională „constată
mai întâi că modificarea propusă în acest sens este în
concordanţă cu rezultatul referendumului naţional din 22 noiembrie
2009, iniţiat de Preşedintele României şi confirmat de Curtea
Constituţionala prin Hotărârea nr. 37 din 26 noiembrie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din
30 decembrie 2009, prin care Curtea a reţinut că, *dintre voturile
valabil exprimate, 72,31% au fost pentru răspunsul «DA» la
întrebarea «Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament
unicameral în România?», iar 83,31% dintre voturile valabil
exprimate au fost pentru răspunsul «DA» la întrebarea «Sunteţi
de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de
persoane?» Prin urmare, majoritatea participanţilor la vot a ales
la ambele întrebări raspunsul afirmativ.”
Ştim
bine că şi la referendumul din 22 noiembrie 2009, ca şi la toate
alegerile organizate în România după 1989, electoratul a fost
manipulat, că el a fost “asmuţit”,
mişeleşte, de televiziunile aservite regimului,
împotriva Parlamentului, prezentat, în acel moment, ca unic vinovat
pentru dezastrul economic, social, politic şi moral al ţării. Nici
televiziunile, nici Consiliul Legislativ, nici Curtea
Constituţională, nici Parlamentul, nici Guvernul, nici chiar
Preşedintele României, “iniţiatorul” referendumului, nu s-au
omorât să prezinte electoratului “tradiţia” bicameralismului
românesc, sau “avantajele” bicameralismului, faţă de
unicameralism.
Poporul a votat,
şi-a exprimat voinţa şi voinţa lui trebuie respectată.
Decizia
luată de poporul român în referendumul din 22 noiembrie 2009 este
una corectă, care corespunde realităţilor societăţii româneşti
din acest moment al istoriei sale.
Fără
îndoială că, la dimensiunile României şi ale poporului român,
cea mai potrivită formă de organizare a puterii legiuitoare ar fi
un Parlament format din două camere, o Cameră a Reprezentanţilor,
constituiă prin alegeri, şi un Senat, constituit din elita
societăţii româneşti, asemănător celui care a funcţionat în
baza prevederilor Constituţiei României adoptată în anul 1923.
Dintr-un astfel de Senat ar trebui să facă parte, de exemplu:
foştii Preşedinţi ai României, foştii prim-miniştri, foştii
peşedinţi ai celor două Camere ale Parlamentului, preşedinţii
confederaţiilr sindicale, preşedinţii confederaţiilor patronale,
mitropoliţii ţării şi conducătorii celorlate culte recunoscute
de statul român, rectorii universităţilor, preşedinţii uniunilor
(corporaţiilor)
profesionale, foştii preşedinţi ai Academiei Române, foştii
guvernatori ai Băncii Naţionale a României etc. Un astfel de Senat
ar fi de dorit şi ar fi posibil într-o Românie NORMALĂ. România
de astăzi nu este una NORMALĂ. Este o Românie BOLNAVĂ. „Elita”
societăţii româneşti este constituită, cu puţine excepţii, din
criminali ai poporului român. Cine să fie membri ai unui astfel de
Senat al elitelor României? Ion Iliescu, care a promulgat Legea
15/1990, prin care poporul român a fost deposedat de tot capitalul
productiv pe care îl acumulase în 50 de ani de comunism, care a
promulgat, apoi, legile „privatizării”, prin care acest capital
productiv a fost transformat în vile, iahturi, jeepuri, pentru mafia
politică, sau trecut în proprietatea străinilor? Mugur Isărescu,
care a generat inflaţia galopantă din anii 90, prin care salariile
şi pensiile românilor au fost înjumătăţite, prin care
întreprinderile şi băncile româneşti au fost împinse în
faliment, pentru a putea fi cumpărate, pe numic, de guvernanţi şi
de străini?
Primii-minişti Petre Roman, Teodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu,
Victor Ciorbea, Radu Vasile, Adrian Năstase, Călin Popescu
Tăriceanu, Emil Boc, care, toţi, şi-au adus, din plin,
„contribuţia” la dezastrul economic, social, politic şi moral
al ţării? Preşedinţii de confederaţii sindicale, care au
trădat, complet, interesele membrilor de sindicat şi au participat
şi ei, alături de preşedinţii de confederaţii patronale, la
marele ospăţ al „privatizării”? Preşedinţii de uniuni
profesionale, de academii, care nu au scos o vorbă împotriva
marelui jaf naţional, din care s-au înfruptat şi ei?
Este
nevoie de cel puţin un deceniu, în care societatea românească să
se VINDECE, să se însănătoşescă, să-şi crească o nouă
generaţie de oameni politici, de adevăraţi oameni de stat, de o
adevărată elită naţională, care să poată constitui Senatul de
care va avea nevoie şi pe care îl va merita poporul român. Putem
să facem această VINDECARE, cu un Parlament redus la 300 de membri,
constituit dintr-o singură Cameră, cu puteri limitate, poporul
urmând să-şi reţină puterea de a interveni în procesul de
legiferare, pentru a împiedica Parlamentul să legifereze autoritar,
în interesul mafiei politice, contrar intereselor naţionale. În
aceiaşi direcţie, a apărării intereselor naţionale şi
împiedicării Parlamentului să devină o anexă legislativă a
mafiei politice, trebuie să acţioneze şi Preşedintele României,
în exercitarea puterii executive a statului.
5.
Discriminare între minorităţi, sau între minorităţi şi
majoritate?
La
pct. 13 al Avizului său, Consiliul se referă la propunerea noastră
de modificare a alineatului (2) al articolului 62 din Constituţie.
În prezent, acest alineat are următorul cuprins:
„(2)
Organizatiile cetătenilor apartinand minoritătilor nationale, care
nu intrunesc in alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate
in Parlament, au dreptul la cate un loc de deputat, in conditiile
legii electorale. Cetătenii unei minorităti nationale pot fi
reprezentati numai de o singură organizatie”.
Noi
am propus ca acest alineat să aibă următorul text:
„(2)
Reprezentanţii minorităţilor naţionale pot candida pentru
Parlament pe liste de partid, sau ca independenţi.”
Din
nou, Consiliul nu respinge propunerea noastră şi nici nu o
caracterizează ca fiind „contradictorie” cu vreo normă
constituţională, rămasă neschimbată. Ne spune numai că „este
de discutat” dacă norma propusă de noi... „nu este de natură a
crea o discriminare între cetăţenii care aparţin unor minoritaţi
naţionale”. Această „punere în discuţie” a propunerii
noastre ar fi motivată, ne spune Consiliul, de faptul că, “în
doctrină”, s-a subliniat că actuala prevedere constituţională,
„permite cetăţenilor care aparţin unei minorităţi naţionale
să-şi manifeste vocaţia electorală în cadrul unei organizaţii
reprezentative”. Mai departe, Consiliul ne atenţionează că nu
numai „în doctrină”, dar şi „în literatura de specialitate”
s-a „reţinut” că prevederea respectivă „reprezintă una din
modalitaţile prin care cetăţenii români aparţinând
minorităţilor naţionale îşi realizează propriile aspiraţii, la
nivelul reprezentanţei naţionale”.
Din
formularea Consiliului, înţeleg că nu ar fi vorba de o
“discriminare”
între cetăţenii români de etnie română şi cetăţenii români
de alte etnii, ci de o „discriminare” între cetăţenii români
de alte etnii decât cea română. Adică, propunerea noastră ar
crea o „discriminare” între cetăţenii români de etnie
maghiară şi cei de etnie turcă, de exemplu. Altfel spus, ca să nu
creem „discriminări” între etniile minoritare, creem condiţii,
prin Constituţie, ca să intre în Parlamentul României,
„reprezentanţii” tuturor etniilor, indiferent de numărul
voturilor cu care aceştia sunt aleşi, producând o evidentă şi
mare „discriminare”, pentru etnia majoritară, pe ai cărei
reprezentanţi îi obilgăm, prin aceiaşi Constituţie, să fie
aleşi cu numărul de voturi stabilit de lege.
Din
păcate, actuala prevedere constituţională a creat nu numai o reală
discriminare pentru etnia majoritară, dar a creat condiţii ca un
procent important din numărul locurilor în Parlament să fie ocupat
de aceşti „reprezantanţi” ai „minorităţilor naţionale”,
fără susţinere electorală, care, după intrarea în Parlament, au
participat la constituirea de tot felul de majorităţi parlamentare
toxice, potrivnice voinţei electoratului, au viciat
reprezentativitatea autorităţii legiuitoare a ţării.
Oare
cetăţenii români de alte etnii decât cea română n-ar putea
să-şi manifeste „vocaţia electorală” şi să-şi „realizeze
propriile aspiraţii” în condiţii de strictă egalitate cu toţi
cetăţenii patriei comune, indiferent de etnia acestora, aşa cum se
întâmplă în toate ţările civilizate ale lumii?
Constituţia
României, ca orice Constituţie, trebuie să fie una pentru toţi
cetăţenii săi. Toţi cetăţenii României trebuie să aibă
aceleaşi drepturi, aceleaşi libertăţi, aceleaşi obligaţii.
Nimic în plus, sau în minus, pentru nimeni. Problemele specifice
ale diferitelor minorităţi, etnice, de religie, de sex, etc se
reglementează prin legi, organice, sau ordinare, nu prin
Constituţie. Aşa cum se procedează şi în Constituţiile
Germaniei, Franţei, Turciei etc.
Vom
analiza şi această problemă, în Comitetul de Iniţiativă, luând
în considerare şi propunerile pe care le vom primi de la cetăţeni.
Personal, sunt de acord cu propunerea făcută de domnul Doru M.
Ionescu şi cred că problematica “minorităţilor
naţionale” trebuie scoasă complet din Constituţie, ea umând să
facă obiectul legilor specifice.
În
acest sens, mi se pare potrivit să eliminăm, complet, alineatul (2)
al articolului 62 din Constituţie, ca şi alineatul (2) din
articolul 120 şi alineatele (2) şi (3) ale articolului 128.
În
plus, ar trebui să reformulăm şi articolul 6 din Constituţie,
care, în prezent are următorul text:
“ART.
6
Dreptul
la identitate
(1)
Statul recunoaşte
şi garantează persoanelor aparţinand minorităţilor naţionale
dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii
lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
(2)
Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea
şi exprimarea identitţii persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi
de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.”
Acest
articol ar putea fi reformulat astfel:
“ART.
6
Dreptul
la identitate
(1)
Statul recunoaşte
şi garantează tuturor cetăţenilor
săi dreptul
la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
(2)
Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea
şi exprimarea identitţii etnice, culturale, lingvistice şi
religioase a cetăţenilor săi trebuie să fie conforme cu
principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu toţi
cetăţenii români.”
6.
De ce să fie inviolabil parlamentarul infractor?
La
pct. 14 al Avizului său, Consiliul
ne spune că propunerea noastră de modificare a articolului 72 din
Constituţie, prin care ar urma ca parlamentarii să răspundă
pentru încălcarea legii la fel cum răspund şi ceilalţi cetăţeni
ai ţării, “nu
poate fi acceptată, întrucât <<vizează eliminarea
inviolabilităţii parlamentare, ca formă a imunităţii
parlamentare>>,
citând această ultimă propoziţie din aceiaşi Decizie nr.
799/2011 a Curţii Constituţionale a României.
Merită
să urmărim textul integral din Decizia nr. 7992011 a Curţii
Constituţionale a României referitoare la acest subiect, să
urmărim modul în care Curtea se străduieşte săi ridice deasupra
legii pe parlamentarii infractori. Iată textul:
6.
Art. 72 — Imunitatea parlamentara
Initial
( în
1991
- nn), Adunarea Constituanta a dat urmatoarea redactare imunitatii
parlamentare:
“(1)
Deputatul sau senatorul nu poate fi retinut, arestat, perchezitionat
sau trimis in judecata, penala ori contraventionala, fara
incuviintarea Camerei din care face parte, dupa ascultarea sa.
Competenta de judecata apartine Curtii Supreme de Justitie.
(2)
In caz de infractiune flagranta, deputatul sau senatorul poate fi
retinut si supus perchezitiei. Ministrul justitiei va informa
neintarziat pe presedintele Camerei asupra retinerii si a
perchezitiei. In cazul in care Camera sesizata constata ca nu exista
temei pentru retinere, va dispune imediat revoca (2003)acestei
masuri.”
In
redactarea actual (2003 - nn), art. 72 din Constitutie, care
reglementeaza institutia imunitatii parlamentare, are urmatorul
cuprins:
“(1)
Deputatii si senatorii nu pot fi trasi la raspundere juridica pentru
voturile sau pentru opiniile politice exprimate in exercitarea
mandatului.
(2)
Deputatii si senatorii pot fi urmariti si trimisi in judecata penala
pentru fapte care nu au legatura cu voturile sau cu opiniile politice
exprimate in exercitarea mandatului, dar nu pot fi perchezitionati,
retinuti sau arestati fara incuviintarea Camerei din care fac parte,
dupa ascultarea lor. Urmarirea si trimiterea in judecata penala se
pot face numai de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie
si Justitie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie
si Justitie.
(3) In caz de
infractiune flagranta, deputatii sau senatorii pot fi retinuti si
supusi perchezitiei. Ministrul justitiei il va informa neintarziat pe
presedintele Camerei asupra retinerii si a perchezitiei. In cazul in
care Camera sesizata constata ca nu exista temei pentru retinere, va
dispune imediat revocarea acestei masuri.*
In
redactarea proiectului legii de revizuire a Constitutiei( iniţiat
de Preşedintele României, în 2011 - nn),
alineatul (1) al art. 72 se pastreaza, singura diferenta fiind
inlocuirea denumirilor de *deputati* si *senatori* cu aceea de
*parlamentari*, alineatul (3) al aceluiasi articol este eliminat, iar
alineatul (2) are urmatoarea redactare:
“(2)
Urmarirea si trimiterea in judecata penala a parlamentarilor, pentru
fapte care nu au legatura cu voturile sau cu opiniile politice
exprimate in exercitarea mandatului, se pot face numai de catre
Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta
de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie”.
Din analiza
comparativa a textelor mentionate rezulta ca modificarea propusa
vizeaza eliminarea inviolabilitatii parlamentare, ca forma a
imunitatii parlamentare.
Examinand aceasta
propunere, in raport cu dispozitiile art. 152 din Constitutie, Curtea
constata, mai intai, ca actuala reglementare a imunitatii
parlamentare, sub cele doua forme ale sale, respectiv lipsa
raspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice
exprimate in exercitarea mandatului [alin. (1) al art. 72] si
inviolabilitatea parlamentarului [alin. (2) si (3) ale art. 72],
continua traditia statului roman ale carei baze au fost puse inca din
anul 1864. Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris prevedea in
acest sens, in art. VII, ca membrii Adunarii Ponderatrice, ca de
altfel si membrii Adunarii Elective, se bucura de *neviolabilitate*,
ei neputand fi arestati sau judecati pe timpul sesiunii parlamentare,
cu exceptia flagrantului, si numai dupa ce Adunarea a autorizat
urmarirea. Institutia imunitatii parlamentare a fost preluata si
intarita de constitutiile urmatoare, cu exceptia celor din perioada
dictaturii comuniste. Constitutia Romaniei din 1991 a consacrat din
nou institutia imunitatii parlamentare, abolita practic in perioada
1948—1989, aceasta capatand o reglementare de principiu in acord cu
constitutiile statelor europene, influentate indeosebi de modelul
francez, care reglementeaza distinct lipsa raspunderii juridice si
inviolabilitatea. Astfel, institutia imunitatii parlamentare este
reglementata atat sub forma imunitatii pentru opinii, fiind general
admis faptul ca niciun parlamentar nu poate sa fie urmarit, civil sau
penal, pentru declaratiile facute si voturile exprimate in exercitiul
mandatului, cat si a imunitatii materiale, denumita si imunitate
relativa, neprofesionala sau inviolabilitate, fiind admis, de regula,
ca un parlamentar nu poate fi arestat, cercetat sau urmarit in
materie penala, fara autorizarea Camerei din care face parte [de
exemplu, constitutiile Belgiei (art. 58 si art. 59), Finlandei (art.
30), Frantei (art. 26), Greciei (art. 60—62), Italiei (art. 68),
Poloniei (art. 105), Portugaliei (art. 157), Spaniei (art. 71) ]. Mai
mult, in unele cazuri, chiar daca parlamentarul a fost surprins in
flagrant, el nu poate fi arestat decat daca infractiunea este
pasibila cu o pedeapsa cu inchisoarea de cel putin 5 ani
[constitutiile Croatiei (art. 75), Macedoniei (art. 64), Sloveniei
(art. 83) ].
Reglementarea
constitutionala a imunitatii parlamentare este justificata de
necesitatea protectiei mandatului parlamentar, ca garantie a
infaptuirii prerogativelor constitutionale si, totodata, o conditie a
functionarii statului de drept. In activitatea sa, parlamentarul
trebuie sa se bucure de o reala libertate de gandire, expresie si
actiune, astfel incat sa-si exercite mandatul in mod eficient.
Institutia imunitatii parlamentare, sub cele doua forme ale sale,
protejeaza parlamentarul fata de eventualele
presiuni sau abuzuri
ce s-ar comite impotriva persoanei sale, fiindu-i astfel asigurata
independenta, libertatea si siguranta in exercitarea drepturilor si a
obligatiilor care-i revin potrivit Constitutiei si legilor.
Astfel fiind,
eliminarea oricareia dintre aceste forme ale imunitatii parlamentare
are ca efect direct suprimarea unei garantii care priveste atat
mandatul Camerelor, cat si al fiecarui parlamentar in parte, cu
consecinte grave asupra indeplinirii de catre Parlament a rolului sau
constitutional. In ceea ce priveste persoana care ocupa demnitatea
publica de parlamentar, eliminarea oricareia dintre aceste forme ale
imunitatii parlamentare are ca efect suprimarea garantiilor unor
drepturi si libertati fundamentale, respectiv libertatea individuala
si libertatea de exprimare.
Pentru
aceste considerente, si vazand ca prin proiectul legii de revizuire a
Constitutiei este eliminata inviolabilitatea parlamentarului, adica
acea imunitate de procedura care protejeaza parlamentarul impotriva
urmaririlor
penale abuzive sau vexatorii,
institutia imunitatii parlamentare fiind astfel golita de continut,
Curtea constata ca modificarea propusa sub acest aspect este
neconstitutionala, deoarece are ca efect suprimarea unei garantii a
unui drept fundamental al persoanei care ocupa o demnitate publica,
incalcandu-se astfel limitele revizuirii prevazute de art. 152 alin.
(2) din Constitutie”
Nici
unul din argumentele invocate de Curtea Constituţională nu stă în
picioare. Toate încalcă, în mod flagrant, prevederile articolului
16 din Constituţie, care prevede că:
“(1)
Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără diecriminări.
(2)
Nimeni nu este mai presus de lege.”
Nu
stă în picioare nici argumentul „tradiţiei”, adică acela că
şi Constituţia României din 1864 i-a ridicat pe parlamentarii
infractori deasupra legii, nici argumentul că mai sunt şi alte ţări
ale căror Constituţii îi ridică pe parlamentarii infractori
deasupra legii.
Nu
stă în picioare nici argumentul că ridicarea parlamentarilort
infractori deasupra legii ar constitui o „garanţie a înfăptuirii
prerogativelor constituţionale” şi o „condiţie a funcţionării
statului de drept”. Parlamentul nu îşi poate înfăptui
prerogativele constituţionale, iar statul de drept nu mai poate
funcţiona pentrucă unul, sau câţiva parlamentari infractori au
fost arestaţi, ca urmare a aplicării prevederilor legii, ca şi
pentru oricare alt cetăţean? Sau Curtea Constituţională
presupune, sau insinuează, sau ştie că toţi parlamentarii, sau
cea mai mare parte a lor, sunt infractori şi ar fi toţi arestaţi,
în condiţiile în care s-ar introduce în Constituţie propunerea
făcută de Preşedintele României, susţinută şi de noi. Numai în
aceste condiţii, funcţionarea statului ar fi pusă în pericol?
Este
regretabil să observăm cum Curtea Constituţională a României
încearcă să-şi „fundamenteze” decizia de respingere a unei
propuneri constituţionale care ar îmbunătăţi, sigur, viaţa
politică a ţării, cu presupunerea, cu insinuarea, că una din
componentele statului, aceea judecătorească, ar putea “comite”
„presiuni sau abuzuri”
asupra membrilor altei componente a statului, aceea legislativă,
prin „urmăriri
penale abuzive sau vexatorii”.
Trebuie
să ne hotărâm dacă vrem stat de drept, adică stat care
funcţionează pe baza legii, în care legea este aceiaşi pentru
toţi şi este respectată de toţi, în egală măsură, sau vrem un
stat în care unii sunt „mai egali” în faţa legii decât alţii,
adică stat fără drept, fără lege.
7.
Executiv unicefal sau bicefal? Republică prezidenţială, sau
Republică semiprezidenţială?
La
pct. 15 al Avizului, Consiliul Legislativ constată că propunerea
noastră privind înlocuirea executivului bicefal, existent în
actuala Constituţie, cu un executiv unicefal este una RADICALĂ. Aşa
este. Noi credem că prevederile actualei constituţii referitoare la
constituirea puterii executive a statului român, dintr-un
Preşedinte, ales de popor, fără atribuţii concrete în
exercitarea puterii executive a statului, şi un Guvern, numit de
Parlament, care exercită, practic, puterea executivă, nu corespund
nevoilor şi aspiraţiilor poporului român din acest moment al
dezvoltării sale. În plus, această alcătuire a puterii executive,
este unul din focarele cele mai active ale corupţiei care a cuprins
societatea românească, în ultimele două decenii.
Prin
numirea Guvernului, componentă a puterii executive, de către
Parlament, putere legislativă, este încălcat principiul separaţiei
puterilor în stat, statuat la alineatul (4) al articolului 1 din
Constituţie, se instituie, de fapt, controlul parlamentarilor asupra
membrilor Guvernuului, creându-se, astfel, condiţii pentru traficul
de influenţă, pentru corupţie, la cel mai înalt nivel al
statului, pe care nimic nu o mai poate împiedica să se difuzeze în
toate structurile societăţii.
Noi
propunem eliminarea acestei anomalii, prin instituirea unei republici
prezidenţiale, în care puterea executivă a statului român să
fie investită în Preşedintele României, ales de popor, prin vot
universal, urmând, firesc, ca Preşedintele, având mandatul
poporului, să numească Guvernul, cu ajutorul căruia să exercite
puterea executivă în stat.
Consiliul
Legislativ nu are nimic împotriva propunerii noastre, de înlocuire
a executivului bicefal cu un executiv unicefal. Nici nu putea să
aibă vreo împotrivire, alegerea modului de constituire a statului,
a componentelor acestuia fiind unul din atributele suveranitaţii
poporului.
Consiliul
are, însă, mai multe observaţii de natură formală, legate
indirect de această propunere, din care multe sunt de ajutor.
Consiliul
observă, de exemplu, că norma propusă de noi la pct. 5, conform
căreia „Denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt
stabilite prin lege ORGANICĂ, adoptată prin referendum”, intră
în contradicţie cu alineatul (1) al articolului 73, care prevede că
Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare. Observaţia este corectă. În textul final al propunerii
noastre legislative, vom elimina cuvântul ORGANICĂ din textul
normei propuse.
Consiliul
observă, apoi, că că ar exista o “divergenţă”
între norma propusă de noi la pct. 51, potrivit căreia
„Preşedintele României exercită puterea executivă” şi norma
propusă de noi la pct. 70, potrivit căreia „Guvernul
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice.”
„Divergenţa” ar consta în faptul că “exercitarea
conducerii generale a administraţiei publice reprezintă principala
modalitate de manifestare a puterii executive în stat”. De aici,
concluzia că „Din acest punct de vedere, competenţele
Preşedintelui României şi ale Guvernului, ca autorităţi
executive, nu sunt suficient de bine delimitate prin proiect.”
Concluzia Consiliului nu stă în picioare. Preşedintele României
şi Guvernul României, în concepţia proiectului propus de noi, nu
suntr autorităţi executive DISTINCTE, diferite, ale căror
competenţe să fie DELIMITATE. Sunt părţi ale aceluiaşi întreg,
autoritatea executivă a statului român, Guverul fiind creat de
preşedinte, evident, cu respectarea prevederilor legii, şi fiind
subordonat Preşedintelui. Sigur, putem lua în considerare ca, la
textul propus de noi pentru alineatul (2) al articolului 102, să
adăugăm „conform
mandatului încredinţat de Preşedintele României.”
Este
corectă observaţia Consiliului privind neconcordanţa dintre norma
propusă de noi pentru alineatul (1) al articolului 115 şi norma de
la alineatul (4) al aceluiaşi articol, rămasă neschimbată. Este o
„eroare materială”, o scăpere datorată grabei cu care a
trebuit să redactăm proiectul nostru de revizuire a Constituţiei.
Vom modifica, în mod corespunzător, alineatul (4),
adică vom înlocui cuvântul Guvernul cu cuvântul Preşedintele.
Este corectă şi observaţia privind necesitatea eliminării
expresiei „de urgenţă” din textul normei propusă de noi pentru
alineatul (1) al articolului 115.
Tot
grabei în redactarea textului propunerii de revizuirere se datorează
şi neconcordanţa creată între alineatul (1) al articolului 123 şi
alineatul (2) al aceluiaşi articol. Vom face corecţia necesară,
înlocuind, în alineatul (2), cuvântul Guvernului cu cuvântul
Preşedintelui.
8.
Vrem justiţie independentă, în slujba poporului, sau justiţie
dependentă de celelalte puteri ale statului, subordonată şi
aservită acestora?
Unul
din obiectivele fundamentale urmărite de noi în redactarea
propunerii de revizuire a Constituţiei a fost acela de a crea o
putere judecătorească SEPARATĂ, complet, de celelalte puteri ale
statului, o justiţie cu adevărat independentă.
Deşi
actuala Constituţie a României proclamă atât principiul separării
puterilor în stat (alineatul 4 al articolului 1), cât şi
principiul independenţei justiţiei (articolul 123), prin alte
articole ale sale, le transformă, pe amândouă, în vorbe goale.
Astfel, conform articolului 125, judecătorii sunt numiţi de
Preşedintele României, putere executivă, conform articolului 133,
membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi, respectiv,
validaţi, de către Senat, putere legiuitoare, conform articolului
142, membrii Curţii Costituţionale sunt numiţi de Parlament,
putere legiuitoare, şi de Preşedintele României, putere executivă.
Acest amestec al puterilor legiuitoare şi executive în treburile
interne al puterii judecătoreşti reprezintă cauza originară a
situaţiei dezastruoase în care a ajuns justiţia în România.
Evident, sunt şi alte cause, dar aceasta este cea dintâi.
Este
convingerea noastră că numai o măsură radicală, impusă prin
norme constituţionale, prin care reprezentanţii puterii
judecătoreşti să fie scoşi de sub influenţa politicienilor, a
Preşedintelui şi membrilor Parlamentului, poate declanşa un
process de reală însănătoşire a actului de justiţie în
România. În acest scop, am propus ca toţi magistraţii ţării,
judecători şi procurori, să fie aleşi de popor, prin vot direct,
universal.
Consiliul
Legislativ consideră că “o
asemenea modalitate de accedere în funcţie nu poate fi
acceptată, întrucât
activitatea desfăşurată de aceştia este una de natură
profesională, care
urmăreşte înfăptuirea justiţiei, iar
nu una
reprezentativă.
Ciudată
şi această afirmaţie a Consiliului. Cei care exercită celelalte
puteri ale statului nu trebuie să fie şi ei profesionişti?
Noi credem că DA. Mai devreme sau mai târziu, vom ajunge să trăim
întro societate în care toate puterile încredinţate de popor
statului său să fie exercitate numai de profesionişti, de cea mai
înaltă calificare.
Opinia
noastră este că TOŢI cei care exercită puteri ale statului au
calitatea de „reprezentanţi” ai poporului, inclusiv judecătorii
şi procurorii. Poporul poate să facă şi singur actul de justiţie.
Actul de justiţie poate fi făcut de complete de judecată la care
participă toţi membrii comunităţii. Există o formă intermediară
de astfel de complete de judectă formate din cetăţeni de rând nu
din profesionişti. A se vedea soborul judecătoresc, la ţigani.
Nici
profesionalismul, nici lipsa calităţii de reprezentanţi a
magistraţilor nu pot fi invocate ca motive pentru respingerea
propunerii noastre ca judecătorii şi procurorii să fie aleşi de
popor.
În
cadrul dezbaterii de până acum a proiectului de revizuire a
Constituţiei au mai fost aduse şi alte argumente împotriva
propunerii noastre. Unul din acestea se referă la costutrile
ridicate pe care le-ar implica organizarea de alegeri pentru toţi
magistraţii ţării. Este un argument, care, având în vedere
starea de sărăcie în care a afost adusă ţara, poate fi luat în
considerare, deşi eu rămân la convingerea că o justiţie corectă
merită orice cost. Lipsa ei generează costuri incalculabile, nu
numai materiale. Un al doilea argument adus în această discuţie
este lipsa de familiarizare a electoratului nostru cu
referendumurile, cu exprimarea voinţei populare, şi, de aici, lipsa
încrederii în această instituţie a democraţiei participative, a
democraţiei directe, reale. Şi cest argument poate fi luat în
considerare.
În
dezbatere sa ivit, deja, o soluţie prin care putem realiza scopul
nostru, respectiv, scoaterea justiţiei de sub influenţa
politicienilor, fără să generăm costuri prea ridicată, cu o
trecere treptată la democraţia directă. Soluţia constă în
crearea funcţiei de Magistrat al Poporului, care va exercita puterea
judecătorească, în totală separare şi independenţă faţă de
celelalte puteri ale statului. Magistratul Poporului va fi ales de
popor, prin vot universal, ca şi Preşedintele României. El va fi
garantul independenţei justiţiei, va numi, şi revoca, judecătorii
şi procurorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii,
care va deveni organ consultativ al Magistratului Poporului. Ar
rămâne independenţi faţă de Magistratul Poporului, ca şi faţă
de celelalte puteri ale statului, numai membrii Curţii
Constituţionale, care vor fi aleşi de popor, prin vot universal.
Voi
supune la vot această propunere, în Comitetul de Iniţiativă.
C.
Norme care „nu sunt fundamentate, nu sunt complete, crează
ambiguităţi, incoerenţe şi care nu pot fi acceptate la nivelul
Legii fundamentale”.
Deşi
în partea de început a Avizului său, Consiliul grupase normele
propuse prin proiectul nostru în trei categorii (1, norme care nu se
corelează cu reglementările Uniunii Europene şi cu tratatele
internaţionale; 2 norme contradictorii cu reglementarile
constituţionale rămase nemodificate şi 3 norme care nu au caracter
de principiu sau de generalitate), la pct 17 al Avizului, este
introdusă o a patra categorie, respectiv norme
care nu sunt fundamentate, nu sunt complete, crează ambiguităţi,
incoerenţe.
Să
le luăm pe rând.
a.1)
În
Constituţia actuală, alineatul (3) al articolului 1 are următorul
text:
(3)
Romania
este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare
a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori
supreme, în
spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi
idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
Noi
am propus modificarea acestui paragraf, astfel:
„(3)
România este patria
poporului român,
are un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile individuale, libera dezvoltare a
personalităţii umane, pluralismul politic, dreptatea, dragostea
pentru semeni, pentru neam şi pentru ţară, omenia, ospitalitatea,
meritul, cinstea, munca, hărnicia, spiritul de iniţiativă,
cumpătarea şi economisirea
reprezintă valori
supreme,
în spiritul tradiţiilor milenare ale poporului roman, şi sunt
garantate.”
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu